duminică, 30 noiembrie 2008

Cand iubirea se transforma in vanitate



In faza ei pura iubirea este, cred, acea stare in care simti ca nevoia celuilalt de iubire, de a fi iubit e ceea ce da sens vietii tale. Dam, oferim totul pentru ca celalalt e dispus sa primeasca. Dam, la inceput, fara sa cerem nimic. Ne anulam nevoile cu un singur gest: gestul degetului pus la gura si care spune: Sttt! E un gest al nostru catre noi insine. Pentru ca atunci, pe moment, avem nevoie sa construim acea dragoste ideala, infinita, fie ea si ascunsa sub un glob de sticla...imaginar.

A iubi este atat de simplu. A-ti explica iubirea e atat de complicat. Poate de asta cei mai potriviti candidati la fericire sunt cei care nu incearca sa inteleaga, sa explice, pe scurt sa complice niste lucruri simple, atat de simple, atat de neexplicat in esenta lor. Sunt oamenii care traiesc pur si simplu.

Faptul ca putem da atat de mult intr-un timp atat de scurt ne da iluzia ca putem fi niste fiinte speciale, extraordinare...putem da fara sa cerem, fara sa asteptam nimic inapoi. Si la un moment dat intrevine ruptura in noi insine, ruptura noastra cu noi, atunci cand ne dam seama ca avem propriile nevoi si asteptari si ca avem nevoie, la randul nostru, de cineva care sa aiba grija de noi, de vanitatile noastre.


Nevoile noastre... complicate, complexe, ale noastre. Nevoile noastre, pe deplin justificate....psihologic.

Si din din acel moment iubirea incepe sa doara.

Cum putem sa dam atat de mult si sa primim atat de putin sau mai exact cum putem sa primim altceva decat asteptam, in alta forma decat aceea pe care ne-o dorim.

Oricat de buni, de frumosi am fi, pare ca nu suntem nimic in absenta celuilalt. Celalalt si iubirea lui pentru noi. Ne privim prin ochii celuilalt, asteptam aprobarea celuilalt, ne dorim sa fim centrul universului celuilalt...

Si in aceasta lupta, reduta cu reduta, pentru cucerirea celuilalt, lupta in care folosim orice mijloace, ne indepartam din ce in ce mai mult de punctul din care am plecat. Punctul in care puteam sa dam atat de mult si sa cerem atat de putin sau nimic.

Si ne e dor si ne doare si am vrea sa ne intoarcem, dar nu putem. Nu doar pentru ca ar fi prea tarziu, dar si pentru ca inceputul avea in el acea daruire irationala, fireasca, neplanificata, acel ceva nealterat de asteptari, pe cand "re-inceputul" ar fi din start marcat de premeditare. Premeditarea de a renunta la asteptari, de a mai cobora un pic stacheta...si multe altele, indispensabile pentru o relatie functionala.

Da, iubirea se transforma odata cu trecerea timpului, ne transforma, ne face, poate, mai intelepti. Si totusi, mi-e atat de dor de iubirea de inceput, mi-e atat de dor mine si de puterea mea de a iubi dincolo de vanitatile mele.

joi, 20 noiembrie 2008

Sunt ceea ce sunt pentru ca....



Sunt toti oamenii pe care i-am intalnit! Parca asa suna o reclama foarte la moda acum... Si sa nu uitam toate melodiile pe aceeasi tema...
Suntem suma experientelor traite, a oamenilor pe care i-am intalnit, a celor care care ne-au ajutat sa ne schimbam viata, sa descoperim in noi lucruri despre care nu stiam ca exista, bune sau mai putin bune?

Suntem toti oamenii pe care i-am intalnit, iubit, urat, ignorat? Suntem toti oamenii care au avut aceleasi trairi ca noi, toti oamenii in care ne-am regasit?

Pentru toti cei obisnuiti cu raspunsuri transante nu cred ca ar fi o mare problema sa raspunda la atat de multe intrebari, care pana la urma se reduc...la una singura. Cine suntem? Cum suntem?

Cred ca nu suntem, nu putem fi suta la suta originali, iar asta uneori ne raneste orgoliul atat de tare... Suntem putin parintii nostri, fratii sau surorile noastre, putin prietenii nostri, putin idolii nostri... Si mai suntem un "pic din noi", un pic din noi facut dintr-o farama de suflet, o farama de Dumnezeu si inca o farama "de bine si de frumos". Suntem toate aceste mici farame, amestecate, asa ca intr-o licoare magica, si care in final ne fac sa fim ceea ce suntem: Noi, cu alegerile noastre, cu temerile noastre, cu iubirile noastre. Doar noi.

duminică, 16 noiembrie 2008


Omul din subterana
Se poate spune ca fiecare dintre noi purtam in noi insine ceva din "omul din subterana al lui Dostoievski". Uneori nu suntem constienti de asta. Fuga de zi cu zi, goana dupa "mai mult, mai repede" nu ne lasa sa ne uitam la lucrurile marunte, nu ne lasa sa ne uitam la noi insine. In clipele in care incepe sa ne fie greu, de abia atunci, ne mai intoarcem fata si spre noi insine. Si inevitabil apar intrebarile: Ne-am construit atat de bine, atat de meticulos incat am uitat de unde am plecat? La fel de inevitabil apar si justificarile: Bineinteles ca ne-am schimbat, doar am evoluat! Nu in asta sta toata provocarea? Sa evoluezi? Raspunsul meu ar fi unul atat de banal si simplist: Nu stiu! Cateodata, din ce in ce mai des in ultima vreme, ma opresc, ma gandesc, ma intreb: Cine sunt eu? Sa fie un caz tipic al unui om care pana la o anumita varsta habar nu are cine este? Eu nu simt lucrurile asa. Probabil sunt doar un om care simte foarte des nevoia sa se defineasca, redefineasca pe sine insasi in raport cu experientele traite, cu oamenii intalniti. Cred ca sunt foarte multi oamenii acestia, dar mai cred ca sunt si indeajuns de timizi, de fragili incat sa se lase priviti, descoperiti. Si mai cred ca in acesti oameni exista acel sambure de bine si de frumos care ar putea sa ne faca un pic mai buni.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Argument

De ce un blog? Nu mai exista prieteni, jurnale, spatii goale in care sa-ti urli, strigi, racnesti supararea, tristetea, fericirea? Ba da! Doar ca... Doar ca, din cand in cand, totul pare prea putin, prea gol, nu avem chef sa ne lasam "descoperiti" nici in fata celor mai apropiate persoane si de aceea apelam la un spatiu strain, virtual... De aceea scriu eu. Acum. Uite un inceput..deja ma straduiesc sa nu mai vorbesc despre mine la plural.... Ce ar trebui sa fie asta? Rational, cred ca un spatiu in care sa ma pot exprima liber, fara pic de autocenzura....ceea ce este o adevarata provocare pentru mine - fara autocenzura. Altfel decat rational, ar trebui sa fie doar "un petic de cer albastru".