Stiu, suna atat de pompos titlul, dar fiti fara grija, nu am de gand sa scriu nimic extraordinar, nimic filozofic. Totul este in acelasi ton cu viata pe care o traiesc aici, in Romania. Stiu, toate lucrurile pe care le scriu trebuie sa sune mai mult decat frustrant, dar deocamdata doar din astea am, pana am sa reusesc sa-mi fac curaj sa plec de aici (if ever!) sau pana am sa gasesc forta sa ma resemnez. Nu am sa ma ascund dupa deget sa spun: stiti, de fapt, eu iubesc foarte mult locurile astea si nu as pleca niciodata, pentru ca nicaieri nu e ca acasa... Stiu, din nou urla frustarea in mine... De fapt este mai mult decat frustrare, este disperarea legata de faptul ca zi de zi ma simt mai coplesita, simt ca incep sa nu mai cred deloc ca lucrurile pot fi altfel, ca vor fi vreodata altfel. Simt ca ma sufoc, simt ca nu exista nici o perspectiva pentru o viata normala, nu perfecta, normala, cu N mare.
Ma uit in jur si ceea ce vad nu ma face sa sper intr-un viitor mai bun, pentru ca viitorul sta si in oameni, iar oamenii....oamenii, unii sunt prea vlaguiti ca sa mai lupte, altii, putini, se lupta cu morile de vant, iar cei mai multi nu traiesc decat pentru ei, in felul lor.
Ca sa existe o speranta de schimbare ar trebui macar sa avem senzatia ca balanta inclina mai mult spre bine decat spre ne-bine, mai mult spre decenta, bun simt, spirit civic. Paradoxal, scriind cuvintele astea ma simt prost. Am ajuns sa ma intreb daca ceva nu s-a defectat in mintea mea si daca nu cumva am inceput sa vad numai mizeria, nepasarea, toparlania, nesimtirea...si nu mai am capacitatea sa vad nimic altceva. Adevarul este ca incerc cu disperare sa gasesc "o insula de altceva" si nu o gasesc. Adevarul este ca imi doresc al naibii de tare sa pot trai intr-un loc in care sa simt ca ceva ma impinge de la spate sa fiu mai buna. Adevarul este este ca mi-as dori sa traiesc intr-un loc unde sa existe reguli si unde sa se aplice reguli.
Ma gandesc asa la chestia asta cu eliminarea frontierelor...in ce proportie a facut bine si in ce proportie a facut rau. Se pare ca la noi posibilitatea de a calatori liber a functionat doar intr-o masura foarte mica in sens pozitiv. La ce ma refer? Ma refer la faptul ca daca o parte mai mare din toti oamenii astia care au avut ocazia sa iasa din tara si sa vada si altceva s-ar fi intors acasa cu dorinta de a schimba ceva si la ei, si in locul in care stau, si in jurul lor poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar este prea greu. Civilizatia se prinde greu, mai greu ca o rana la un bolnav de diabet. Ne-am obisnuit sa oftam si sa ridicam din umeri a neputinta. Viata merge mai departe. Degeaba ne ridicam ziduri in jurul nostru, incercand sa conservam "insulele de altceva", atata vreme cat calcam pe coji de seminte si ne manelizam in cel mai dulce stil.
Ma intreb acum, la final, care este legatura dintre titlu, fotografie si continutul acestui text. Si raspund: nici una, nici macar una. Pentru ca libertatea pe care o traim noi nu e libertate, pentru ca fotografia asta a fost facuta pe o strada din alta tara si pentru ca noi nu avem nici o legatura cu lucrurile astea.
Atat.
