Un alt sfârşit, un alt început

De foarte mult timp am obiceiul ca la fiecare sfârşit de an să fac un bilanţ: ce am reuşit să fac, ce nu am reuşit să fac, e cu plus, e cu minus... Şi tot la fiecare sfârşit de an îmi făceam planuri pentru un alt început de an, unul nou.
Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....

Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".

Până anul ăsta...

Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...

Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face  mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că  avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.

Un an bun tututor şi Sărbători fericite!

Lucruri care nu-mi plac

Ati observat că deşi nu ne plac o groază de lucruri, de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa le spunem pe nume? De ce? Poate pentru ca am invatat de mici sa nu spunem lucruri care ar putea sa-i supere pe ceilalti, pentru ca mai tarziu am invatat de unii singuri ca nu se face sa spui ce nu-ti place, nu e elegant, nu-i frumos, mai bine te faci ca nu s-a intamplat nimic?

Atunci cand spunem lucrurilor pe nume o facem, de regula, in momente de suparare, de iritare intensa, sunând mai mult ca un repros, decat ca ceva firesc, de genul: mie nu imi place asta, asta sau asta... Aici nu vorbim despre mie nu-mi place mâncarea asta sau aia, vorbim despre lucrurile care nu ne plac la cei din jurul nostru. Astea nasc adevăratele conflicte....nespuse....nespuse din teama că celalalt o să o ia foarte personal. 

Am constatat că oamenii cu foarte mult bun simţ evită să spună ce îi deranjează în comportamentul celorlalţi , fapt care îi plasează uneori în postura "infamă" de victime. Zic infamă pentru că  într-o lume care proslăveşte asertivitatea, să  nu fii asertiv te transformă aproape într-o ţintă vie.

Din motivele de mai sus şi din altul...că aşa simt eu acum....am să fac o listă cu ce nu-mi place.

Nu-mi place să primesc mailuri colective de sărbători. Pentru mine, a primi un mail adresat unei liste întregi sau a nu primi nici un mail este acelaşi lucru.

Nu îmi plac oamenii care în mod deliberat nu îşi pun telefonul pe silent atunci când sunt la film, teatru, o întâlnire sau conferinţă

Nu-mi plac fumătorii care atunci când se întâlnesc cu un nefumător nu întreabă: te deranjează dacă fumez?

Nu-mi plac oamenii care ascultă muzică tare. Există vreo diferenţă între un manelist şi un meloman în cazul ăsta?

Nu-mi plac oamenii care pun etichete.

Nu-mi plac oamenii care nu pot/nu ştiu/nu vor să spună: am greşit.

Şi cred că mai sunt o groază de alte lucruri care nu-mi plac, dar care nu-mi vin acum în minte.

Lucrurile si oamenii din ele

Exista oameni care sunt foarte atasati de lucrurile lor, fie ca e vorba despre haine, masina, calculator sau chiar obiecte de papetarie, o agenda, un pix. Se ataseaza de ele datorita valorii materiale, de prestigiu, sau emotionale, afective.

Acum, am sa vorbesc despre acele lucruri de care ne atasam emotional si la a caror pierdere suferim infinit mai mult... De ce? Pentru ca obiectul respectiv odata incarcat cu emotii nu mai este doar un obiect, ci devine purtatorul, depozitarul acelor emotii. Mai bine zis, obiectul poarta in sine amintirele despre o persoana, un loc, o anumita stare simtita la un moment dat.

Eu, de cele mai multe ori, asociez lucrurile cu persoane sau locuri  si astfel, pentru mine, devin unice, de neinlocuit, chiar daca in jurul meu exista o sumedenie de lucruri aparent identice.

Salul meu alb este aparent la fel cu zecile de saluri din jurul meu, dar al meu imi aminteste de o persoana foarte draga. Purtandu-l, port acea persoana cu mine, o simt aproape si ma incarc, de fiecare data, cu afectiunea cu care mi-a fost daruit.

Eu asa fac: cand imi este foarte dor de o persoana sau de o anumita perioada, iau cu mine ceva care ma leaga de persoana/locul/timpul respectiv, fie ca e vorba despre un sal, o pereche de cercei sau...un pix.

Cand ma gandesc la multimea de lucruri pe care le am, imi dau seama cat de norocoasa am fost/sunt pentru ca am intalnit atatia oameni care m-au iubit/iubesc sau au fost atasati de mine, pentru multimea de locuri pe care am putut sa le vad/cunosc.

Ah, doua persoane/lucruri pe care le port intotdeauna cu mine? Dan/ Verigheta de pe mana stanga si Mihaela/cruciulita de la gat!

Despre recunoştinţă...

Un articol dintr-o revistă pe care o citesc în mod constant (Psychologies) prezenta beneficiile recunoştinţei, cât de mult contribuie ea la o stare interioară de bine. Cumva, recunoştinţa era înfăţişată drept ceva care se învaţă, un comportament dobândit prin exersare. Cred, într-o anumita măsură, ca asa si este. Dar daca simtiti un gram de indoiala in glasul meu, asta nu se datorează faptului că nu sunt de acord cu explicaţia precedentă, ci, pur şi simplu, sunt o persoană care preferă varianta emoţională a explicaţiilor, în locul celor "dovedite ştiinţific" .

Pentru că eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un sentiment care ţi se strecoară în suflet, pe nesimţite, pentru ca la un moment dat să ţi se ivească drept în faţă şi să nu poţi avea altă reacţie decât de uimire. O uimire inexplicabil de frumoasă...

Am fost şi cred că mai sunt, într-o anumită măsură, o persoană pentru care nimic nu era suficient: nu sunt suficient de înaltă, nu sunt suficient de deşteaptă, nu sunt suficient de iubită....Pe scurt, totul era insuficient!

Atunci când suferi de "insuficienţă cronică" (ştiu că sintagma poate completa cu succes un diagnostic medical, dar aici eu o folosesc ca metaforă pentru nemulţumire cronică) orice reuşită, orice bucurie capătă valoare de punctuleţ într-un şir de punctuleţe care trebuie să ducă undeva, preferabil în sus....

 Lucrurile au tot mers aşa până de curând....când, când....m-am confruntat cu o criză majoră, care a pus sub semnul întrebării multe lucruri. Brusc, nu mai avea importanţă că nu mă simt suficient de înaltă, suficient de iubită sau că nu ştiu suficient de multe limbi străine sau suficient de bine...

Ei bine, când ajungi într-o situaţie din asta eşti bulversat total. Nu contează câţi paşi faci înapoi pentru a evalua cu obiectivitate situaţia. Nu funcţionează şi pace! Blocajul e atât de mare încât rotiţele angrenajului care eşti tu par să nu se mai urnească. În veci!

Şi am tot ţinut-o aşa o perioadă de timp până când, într-o zi, ajunsă acasă după o zi ce părea să dureze o veşnicie, mi-am spus în gând: mulţumesc, Doamne, că am ajuns acasă. Pur şi simplu! După care mi-am dat seama că eu am o casă, spre deosebire de cei care îşi pun problema unde se vor duce a doua zi, am o sănătate acceptabilă, spre deosebire de cei care se chinuie pe un pat de spital şi mai am foarte multe lucruri....printre care şi norocul de a întâlni oameni speciali. I-am întâlnit pe tot parcursul vieţii mele. Am învăţat multe lucruri de la toţi: să comunic, să văd lucrurile şi altfel, să zâmbesc, da, să zâmbesc....

Aşa cum mi-a spus cineva zilele trecute, se pare că "Dumnezeu lucrează prin oameni".

Tind să cred asta cu tărie, altfel cum am putea explica întâlnirile care ne "ating" viaţa? Întâmplări? Parcă sună prea sărac. Şi pentru că de prea multe ori vorbesc în general, de data asta am să şi scriu cui sunt recunoascătoare, recunoscătoare pentru că i-am întânlit pe Oana, Simona, George, Mircea, Camelia, Victor şi mulţi, mulţi alţii.

Eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un lucru generat de altruismul celuilalt. Un fel de cadou pe care îl facem celorlalţi, dar şi nouă înşine.

Cum ar arăta lumea dacă ne-am face mai des asemenea cadouri?

Volumele INST la targul de carte Polemos

Va invitam sa vizitati standul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului deschis in cadrul targului de carte Polemos, Cercul Militar, 20 - 23 octombrie 2010.

Puteti cumpara la preturi fara concurenta numere din revista Arhivele Totalitarismului, precum si volume publicate de institutul nostru.

Va asteptam!

.....

Ce este mai greu de indurat atunci cand pierzi definitiv pe cineva foarte apropiat? Cumva furia ca "a plecat", ca ti-a fost luat asa fara sa te intrebe nimeni nimic? Cumva furia pe propria persoana pentru ca nu ai reusit sa faci, sa spui tot ce aveai de spus sau de facut pentru persoana care "a plecat"? 

Un act de dreptate ar fi sa inlocuiesc neutra exprimare "persoana/cineva" cu un nume: Gabi, sora mea, care "a plecat" acum cinci ani. E mult, e putin? Poate cineva sa aprecieze asta? In psihologie sau psihiatrie se dau uneori "termene de vindecare": se numeste depresie de doliu si poate dura de la 6 luni pana....pana unde se poate.... Ceea ce nu spune nimeni in mod direct este ca nu ne vindecam niciodata pe deplin dupa pierderea cuiva. In termeni medicali am putea spune ca situatia se "amelioreaza", dar complet ne ne vindecam. Niciodata! Tot psihologii vorbesc despre o "renegociere a relatiei cu persoana disparuta", ca mijloc probabil de a accepta situatia. Poate functioneaza. Nu stiu.

Ce stiu este ca atunci cand Gabi a murit m-am gandit multa vreme de ce ea si nu eu? Raspunsuri am primit. O groaza. "Asa a fost sa fie", "fiecare are soarta lui", toate nemultumitoare. De ce? Pentru ca nu exista nici un raspuns potrivit care sa explice o pierdere emotionala atat de mare. Pentru ca in afara de explicatii stiintifice, statistici, nimeni nu poate explica de ce ea si nu eu. Cred ca intrebarea asta si-o pun toti cei care au pierdut pe cineva...

Revenind la ceea ce psihologii numesc "renegocierea relatiei cu persoana disparuta"... Suna atat de gol, atat de conceptualizat. Cum sa renegociezi ceva atunci cand mintea ta, fiinta ta, sufletul tau urla de durere, de furie, de neintelegere, de vinovatie. Da, de vinovatie, pentru ca atunci cand suferi o pierdere este imposibil sa nu simti ca ai o vina, cat de mica.

Cand pierdem pe cineva ducem o lupta cu inexplicabilul. E o lupta dinainte pierduta, pentru ca putini sunt cei atat de puternici incat sa-si puna speranta ca undeva, in acest univers, vor mai regasi, vor mai recunoaste persoana pierduta.

Treptat, durerea si furia si vina lasa loc unui gol pe care alegem sa-l umplem cu ceva sau, din contra, alegem sa-l lasam asa, gol. Ambele reprezinta modalitati de a-l pastra pe celalalt, cel 'plecat" in noi, insa in feluri diferite. Daca prima ar presupune umplerea acelui gol cu amintiri frumoase, cu imagini, cu ganduri, a doua este mult mai trista si nedreptateste ambele parti. Pe cea ramasa pentru ca ea pastreaza permanent acel gol pe care pur si simplu nu vrea sa-l umple, pentru ca a-l umple inseamna a accepta ca cealalta persoana a plecat definitiv. O nedreptate la fel de mare este si pentru cel care "a plecat" pentru ca in locul in care ar fi trebuit sa se afle urmele trecerii sale prin viata celorlalti e un gol si atat.

Ani de zile am pastrat golul refuzand cu incapatanare sa-l umplu cu ceva. Pana astazi. Mergeam pe strada, asa cum merg eu de obicei, cu pasi apasati, cu figura incruntata, ca o masca impenetrabila. Am trecut pe langa o vitrina si mi-am vazut imaginea reflectata acolo. Si m-am gandit ca lui Gabi i-ar fi placut cum arat, esarfa rosie pe care o purtam la gat, esarfa ei, mi-ar fi dat-o si mi-ar fi spus ca se potriveste mai bine la haina asta.

Poate m-ar mai fi certat cand i-as fi "imprumutat" lucrurile fara sa-i cer voie, iar dupa ce m-ar fi vazut imbufnata, ar fi venit si mi le-ar fi dat chiar ea, spunand ca ea oricum nu le mai poarta.

Ar fi fost foarte mandra de mine, de realizarile mele si m-ar fi aparat in fata oricui, fara sa conteze daca gresesc sau nu.

Mi-ar fi zis, mi-a zis: "am incredere in tine" si am crezut-o si as fi crezut-o.....printre putinii oameni pe care i-as fi crezut...

Nu i-ar fi placut sa citeasca textul asta, insa i-ar fi placut cu siguranta toate celelalte. Pentru ca toate celelalt vin in parte si de la ea, pentru ca toate celelalte sunt o parte din ea, asa cum si eu sunt o parte tot din ea.

http://www.youtube.com/watch?v=QUoDaCH1MJM

Fenomenul disidentei in Uniunea Sovietica in perioada anilor '60-'80

 

http://centruldestudiirusesisovietice.blogspot.com/2010/09/fenomenul-disidentei-in-uniunea.html

http://www.inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3207:la-bucuresti-despre-disidenta-sovietica&catid=58:politica&Itemid=70 

An everlasting smile

Cam la asta ma gandesc, asta vizualizez cand aud Audrey Hepburn: un zambet pentru totdeauna. Dincolo de clisee: Audrey, sinonim cu eleganta, stilul, distinctia, Audrey Hepburn a reusit sa ramana una dintre cele mai iubite actrite, chiar si dupa moartea ei. 

Si ce e de-a dreptul fascinant atunci cand vorbesti despre Audrey Hepburn este ca farmecul ei depaseste granitele filmului. 
Nu filmul este cel care a "fermecat-o" pe Audrey, ci invers. Ea i-a adus dragalasenia, naturaletea, firescul. 

Ceea ce este fascinant la Audrey Hepburn nu este frumusetea fizica, ci frumusetea care emana din gesturile ei, privirile, zambetele nestudiate, negandite, nerepetate pana la epuizare. 

De-a lungul timpului au existat generatii de femei care sa incerce sa-i copieze stilul, indiferent ca era vorba despre vestimentatie sau coafura. Audrey Hepburn reprezinta  o atractie pentru orice femeie care vrea sa fie perceputa drept eleganta, stilata, rafinata.

Audrey Hepburn inseamna insa mai mult. Audrey este mai mult decat imaginea din Breakfast at Tiffany's  sau printeasa zglobie din Vacanta Romana. 

Audrey este o stare de spirit. 

Este acea stare in care ajungi sa te simti bine cu tine insati, in care esti suficient de bun incat sa oferi si altora din bunatatea ta, atunci cand poti sa dai fara sa astepti sa primesti ceva la schimb.

Audrey Hepburn este pentru mine un zambet fermecator, o pereche de ochii care "vorbesc" de unii singuri si o mana intinsa celorlalti.

Si mai este ceva, esential pentru mine: un zambet careia trebuie sa-i raspunzi neaparat cu alt zambet.

Facebook

Zilele trecute m-am hotarat, brusc, sa-mi suspend contul de pe facebook. Nu as putea sa spun ca a existat un motiv foarte clar pentru care sa fi decis asta. M-a lovit, pur si simplu. De fapt, am avut un teribil sentiment de singuratate si un altul de revelatie. Probabil, va intrebati de ce de singuratate, atata vreme cat facebook este cea mai populara retea de socializare. Parca nu prea suna normal. Ce e aia sa te simti singur cu atatia zeci de prieteni? Ei Bine, eu asa m-am simtit. E drept, "am reusit sa adun" vreo patruzeci de "prieteni" (folosesc ghilimele pentru ca prietenia, din punctul meu de vedere insemna mult mai mult) unii cunoscuti, fosti colegi de facultate, actuali colegi de serviciu sau domeniu de activitate, altii, total necunoscuti, prieteni ai prietenilor. Paradoxal, cel putin pentru mine, este ca am reusit sa comunic foarte putin cu ei, in mod real, in ciuda interfatei extrem de prietenoase. Si, deodata, m-a "izbit revelatia" : progresul tehnic ne departeaza unii de altii din ce in ce mai mult si asta, culmea, sub masca socializarii in masa. 

Imi dau seama ca ceea ce scriu poate parea ciudat sau de neinteles pentru multi, insa asta este ceea ce am simtit eu. 

Cunosc oameni care au in lista de "prieteni" o suta sau si mai multe de persoane si nu pot sa nu ma intreb care e rostul? Cat anume este dorinta, nevoia de a impartasi celorlalti ceva si cat anume are legatura cu propriile noastre nevoi de validare sociala?

Comunicam lapidar, informatii adesea fara importanta, "rasfoim" pozele celorlalti si din cand in cand apasam un "I like", mai sincer sau de complezenta.

Astazi, am ramas uimita de reactia unor prieteni de pe facebook. Ieri am scris un mesaj, anuntandu-i pe toti prietenii mei ca imi voi suspenda contul de pe facebook. A fost modul meu de a spune "la revedere", sa nu simt ca dispar pur si simplu sau ca ies pe usa din dos. Am facut-o pentru ca asa am simtit, fara sa ma gandesc la interpretarile celorlalti. Surpriza mea a fost totala cand am citit comentariile lor: unul era convins ca mesajul meu este marketing, celalalt ca e strategie de comunicare... 

Atat de mult sa ne fi transformat, incat sa simtim nevoia sa-l suspectam pe celalalt de un scop ascuns, chiar si atunci cand nu exista nici o miza? Ce s-a intamplat cu "a fi autentic"? De ce e nevoie sa cautam intotdeauna sensurile ascunse?

Si asa s-a incheiat aventura mea pe facebook... Nu cu resentimente, ci cu un profund sentiment de singuratate, de neintelegere. 

Pentru mine, facebook a fost o modalitate de a-mi confirma, o data in plus, nevoia mea de relatii reale, autentice. Poate este o dovada de conservatorism. Nu stiu, dar sunt dispusa sa mi-l asum.

O suma de inceputuri si sfarsituri

Viata este o suma de inceputuri si sfarsituri. 
E ciudat cum, uneori, ne trezim in situatia de a de a reduce viata la un simplu interval, intre inceput, adica nasterea, si sfarsit, adica moartea. Transformam viata intr-o linie punctata, in care fiecare punct inseamna ceva: scoala, cariera, familia, prietenii, iubirile...

Obisnuiam sa vad viata ca o suita de lucruri, cateodata independente unele de altele, altadata, prea dependente... asa cum obisnuiam, si inca mai obisnuiesc, sa "asez fiecare lucru in cutiuta lui", sa nu trec mai departe pana cand nu sunt sigura ca am rezolvat cu lucrul respectiv (ceea ce nu e deloc un lucru intotdeauna bun). Cu alte cuvinte, aveam oroare de lucrurile lasate la jumatate. Inca mai am. 

Exista oare trufie mai mare decat sa-ti spui: eu nu las lucruri neterminate, indiferent ca este vorba de serviciu, de curatenia in casa sau de o relatie de iubire. Exista ceva mai neadevarat? Mai contraproductiv decat sa te fortezi sa "asezi lucrurile in matca lor"? mai ales atunci cand exista lucruri pe care este mai bine sa nu le termini, sa le lasi undeva suspendate, in asteptare de vremuri mai bune, de intelpciune mai multa....

Ce am descoperit (si ma refer mai mult la o "descoperire emotionala", nu rationala) este ca nu e nimic in neregula cu a te impaca cu ideea ca viata e o multitudine de inceputuri, de sfarsituri, de reveniri.

Si ca e absolut ok sa iubesti un lucru, un om,  sa nu-l mai iubesti si apoi sa-l iubesti din nou. Pentru ca viata noastra nu e un parcurs dictat dinainte de cineva, ci e facuta din pasi, unii mai marunti si mai inceti, altii mai mari si mai grabiti. Si ca e ok sa te intorci din drum, sa privesti cu alti ochi, asa cum e la fel de ok sa o rupi la fuga, daca asta este nevoia pe care o simti. 

Pentru ca, din fericire, putine lucruri in viata sunt definitive si pentru ca putem spera, aproape intotdeauna, la un nou sau alt inceput.

Fragmente de timp

 Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Limba secundarului bate cadentat si parca zgomotul devine din ce in ce mai ascutit. Parca face intr-adins. Cu cat ma straduiesc sa nu-l aud, cu atat bate mai tare.

Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Parca el e cel care imi fura din timp, ma pacaleste, imi arata cum pot sa-l pierd printre degete.

Am irosit atat de mult timp fiind furioasa pe timpul care a trecut, incat nu mi-am pus niciodata problema ca timpul trecut e un timp trait, am fost o parte din el, poate mai neinsemnata, dar am fost...

 Si timpul de acum este unul pe care-l traiesc acum si mi-e atat de ciuda ca primul sentiment in fata timpului e de furie.

Avem o capacitate mult mai mare de a ne aminti durerile, neajunsurile, fricile. E un fapt dovedit sau cum spun americanii, ca tot e la moda: "it is a fact".

Percepem bucuriile ca avand o durata mai scurta, in timp ce tristetile sunt lungi si au "calitatea" de a fi recurente. In schimb, nimeni nu garanteaza acelasi lucru pentru bucurii.

De cand devenim constienti de noi, ne "parcelam" timpul, facem planuri (ceea ce e ok), trasam directii de evolutie. Fireste, suferim napraznic atunci cand nu le finalizam sau cand lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Motivul ar fi ca ne plasam in afara timpului nostru, cel planificat.

Nu e nedrept sa ne fixam deadline-uri pentru orice? Pana la 30 de ani cariera. Dupa, familie. Dupa, altele si altele.... De parca viata noastra ar fi un calendar in care ne bifam realizarile, ne mandrim cu ele sau, din contra, scrasnim din dinti a frustrare.

Si totul cu ochii la ceas...

Nu exista un timp general. Exista, in schimb, timpul nostru, personalizat, despre care stim cum curge, il simtim cum curge, insa nu stim cand o sa se opreasca. Tocmai din acest ultim motiv ar fi mai bine sa ne bucuram mai mult de el.

Un dans pentru doi

Una dintre cele mai raspandite discutii intre prieteni, amici, cunostinte se refera la relatiile cu partenerul. Poate fi partenerul existent sau poate fi cel preconizat/dorit/asteptat.

Concluzia aproape generala ar fi ca o relatie nu este un lucru usor de mentinut si ca, dincolo de sfaturile de tip "Cosmopolitan", nu exista o reteta garantata si general valabila pentru a face un cuplu functional sau, sa spunem, multumitor pentru fiecare partener.

Adevarul este ca fiecare cuplu trebuie sa-si gaseasca propria reteta si asta se face doar atunci cand cele doua parti isi doresc sa continue impreuna si cand sunt dispuse sa faca si eforturile aferente. Pentru ca, indiferent de teoriile existente, un cuplu este un dans in doi sau pentru doi. Nu e nevoie de dansatori profesionisti, insa e nevoie ca fiecare partener sa-si adapteze miscarile din mers, astfel incat dansul sa capete imaginea aceea de alunecare lina, nu de miscare chinuita in care partenerii se calca pe picioare.

Eu am trait multa vreme cu impresia ca un cuplu inseamna in primul rand Responsabilitati, Obligatii. Majusculele se impun si apar pentru a sublinia ca, uneori, concentrarea numai pe Responsabilitati si Obligatii arunca pe umerii nostri o povara grea care se traduce in dificultatea de a fi "in doi".

Cuplul ar putea fi un joc, in care partenerii descopera placerea de a se juca impreuna. Si cand spun joc, o spun chiar din perspectiva jocului copiilor, care nu-si pun atat de multe intrebari, ci, pur si simplu, savureaza fiecare moment, asa cum ar savura o tableta de ciocolata.

Pentru o persoana obisnuita sa vada lucrurile in alb si negru, cuplul poate parea ca fiind alcatuit din doi trapezisti de la circ, pentru care o evolutie reusita inseamna sa se prinda unul pe celalalt in zbor si sa nu-l lase pe celalalt sa cada, chiar daca dedesubt au o plasa de siguranta.

Din fericire, nu traim tot timpul suspendati in gol. Nu spun ca nu e de dorit sa fii prins atunci cand risti sa cazi, spun doar ca intr-un cuplu ai mai multe sanse sa cazi in picioare.

Puzzle

Cu ceva vreme în urmă mi-am cumpărat un puzzle. Nu am făcut-o pentru că aş fi o împătimită a acestui joc, nici pentru că m-aş fi lăsat sedusă de imaginea care ar fi rezultat după terminarea puzzle-lului: scenă din Veneţia... L-am luat dintr-un motiv mult mai personal: a devenit o parte a efortului meu de reconstrucţie personală , o încercare de a aşeza din nou câte o bucăţică din viaţa mea la locul ei sau, măcar, cât mai aproape de locul ei. Simbolistica e lesne de ghicit: „nevoia de a pune in ordine”.

Cert este un fapt: obişnuiam sa-mi imaginez jocul de puzzle drept ceva simplu – nişte piese mici şi colorate pe care le aşezi repede într-o anumită ordine. Acum, când am început să aşez piesă cu piesă, totul a devenit mult mai complicat. Şi, astfel, puzzle-ul meu a devenit o metaforă pentru o viaţă care se vrea aşezată. Din nou.

Şi ghiciţi ce? E chiar ca în viaţă: ai nevoie de un pic de voinţă, entuziasm, ceva mai multă răbdare şi de încredere. Câteodată simt cum mă cuprinde încrâncenarea: „las’ că-i vin eu de hac...”. De fiecare dată când mă simt aşa, aşez piesele greşit şi, bineînţeles, după aceea, trebuie să le scot, înghiţind în gol de atâta enervare. Poate ăsta este un semnal că, din când în când, trebuie să iei o mică distanţă, să-ţi limpezeşti mintea şi după aceea să continui.

Alteori, abandonez zile în şir masa unde se află piesele din puzzle. Mă uit cu coada ochiului la ea şi-mi spun: „las-o pe mâine sau pe mai târziu”. Până la urmă, constanţa se învaţă şi ea pas cu pas...

Şi uite aşa, cu fiecare piesă aşezată greşit sau, din contră, bine, mai câştig ceva: răbdare sau un „succes parţial”.

De fiecare dată când mă întorc la micile piese îmi amintesc că puzzle-ul, ca şi viaţa, e un joc pe termen lung. Trebuie doar să apreciezi cât mai corect fiecare piesă şi să te bucuri de fiecare pas. Asta e ceea ce ne duce mai departe.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Eseu despre firesc, bun simt si noi

Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.

Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.

Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.

Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.

De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.

Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...

Noi, impotriva ce sau cui luptam?

Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.

De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!

Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...

Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.

Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.

Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?

Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?

Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!

Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!

Acum, aici...

In momentele mele proaste sau foarte proaste ma gandesc cat de bine ar fi daca viata mea ar fi sau ar fi fost asa liniara, asa cum mi se pare ca ar fi cea a unor persoane din jurul meu, persoane pe care le percep a avea o viata normala... Din nou normalitatea, un concept sau poate o realitate care probabil ma va bantui toata viata...

Revenind... In momentele proaste imi amplific furia spunand: ce naiba nu pot sa fiu si eu ca toata lumea? sa ma bucur ca toata lumea? De parca toata lumea ar face in mod real asta!

Cred ca in parte este doar o perceptie de tipul "the grass is greener on the other side of the fence" si pe de alta parte este o incapacitate, sa o numim crasa, de a ne accepta asa cum suntem in realitate, nu cum am dori sa fim.

Uneori, construim proiecte, le imaginam, le finisam, insa nu tinem cont de materialul principal: noi. Putem sa le transformam in realitate? Ne uitam in jur, vedem oameni in jurul nostru, care nu sunt poate nici mai destepti decat noi, nici mai creativi, nici mai speciali si atunci conchidem: Putem! Cand, de fapt, nu este intotdeauna vorba despre desteptaciune, ci, de multe ori, este vorba despre acel fond emotional, afectiv, care ne este specific fiecaruia dintre noi. Desi vor pleca de pe aceleasi pozitii, unii isi vor "pierde vremea cu nimicuri", incercand tot timpul sa inteleaga ce se intampla cu ei, cu cei din jurul lor, punandu-si tot felul de probleme, in vreme ce altii se vor concentra strict asupra obiectivului si il vor atinge. In linii mari asta ar trebui, probabil, sa desparta oamenii de succes de cei fara de succes, dar asta doar in linii mari. 

In randurile pe care le-am scris nu incerc sa fac apologia niciunuia dintre "modele", doar le-am constatat.

Ideea era alta: deseori ne comparam cu cei din jurul nostru, privim cu jind la vietile lor, la linistea lor (in perceptia noastra, nu neaparat si reala) si uitam sa luam in calcul lucrul cel mai important: pe noi. Daca noi nu avem viata aia, poate este pentru ca nu suntem facuti pentru ea, nu avem acele trasaturi ca sa traim tipul ala de viata si...poate ca daca am avea-o, am jindui la altceva.

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti, mesaje, cursuri, filme care au ca idee de baza "dezvoltarea personala". Daca toate lucrurile astea au un succes atat de mare, este pentru ca raspund unor nevoi ale noastre, nevoi de cunoastere si unei alte nevoi: de a avea succes.

Insa, ca in toate lucrurile, exista o limita, pentru ca, la un moment dat exista riscul de a ne atribui niste calitati, niste preferinte care nu sunt ale noastre, doar din nevoia de a corespunde unui model acceptat ca fiind bun.

Cele mai mari dezamagiri nu vin din partea celor din afara, ci sunt cele pe care ni le provocam noi insine. Si de fiecare data cand se intampla asta, ne intoarcem in noi insine si scotocim, scotocim dupa noi, sa gasim, sa regasim miezul din noi, cel pe care am construit, reconstruit de atatea ori, dar la care revenim de fiecare data in speranta ca nu s-a alterat si ca mai putem construi ceva pe el.

Asta fac eu acum, aici, incerc sa sap, sa dau de miezul ala, in speranta ca este unul bun, si sa reincep sa reconstruiesc ceva....