miercuri, 20 octombrie 2010

Despre recunoştinţă...

Un articol dintr-o revistă pe care o citesc în mod constant (Psychologies) prezenta beneficiile recunoştinţei, cât de mult contribuie ea la o stare interioară de bine. Cumva, recunoştinţa era înfăţişată drept ceva care se învaţă, un comportament dobândit prin exersare. Cred, într-o anumita măsură, ca asa si este. Dar daca simtiti un gram de indoiala in glasul meu, asta nu se datorează faptului că nu sunt de acord cu explicaţia precedentă, ci, pur şi simplu, sunt o persoană care preferă varianta emoţională a explicaţiilor, în locul celor "dovedite ştiinţific" .
Pentru că eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un sentiment care ţi se strecoară în suflet, pe nesimţite, pentru ca la un moment dat să ţi se ivească drept în faţă şi să nu poţi avea altă reacţie decât de uimire. O uimire inexplicabil de frumoasă...
Am fost şi cred că mai sunt, într-o anumită măsură, o persoană pentru care nimic nu era suficient: nu sunt suficient de înaltă, nu sunt suficient de deşteaptă, nu sunt suficient de iubită....Pe scurt, totul era insuficient!
Atunci când suferi de "insuficienţă cronică" (ştiu că sintagma poate completa cu succes un diagnostic medical, dar aici eu o folosesc ca metaforă pentru nemulţumire cronică) orice reuşită, orice bucurie capătă valoare de punctuleţ într-un şir de punctuleţe care trebuie să ducă undeva, preferabil în sus....
 Lucrurile au tot mers aşa până de curând....când, când....m-am confruntat cu o criză majoră, care a pus sub semnul întrebării multe lucruri. Brusc, nu mai avea importanţă că nu mă simt suficient de înaltă, suficient de iubită sau că nu ştiu suficient de multe limbi străine sau suficient de bine...
Ei bine, când ajungi într-o situaţie din asta eşti bulversat total. Nu contează câţi paşi faci înapoi pentru a evalua cu obiectivitate situaţia. Nu funcţionează şi pace! Blocajul e atât de mare încât rotiţele angrenajului care eşti tu par să nu se mai urnească. În veci!
Şi am tot ţinut-o aşa o perioadă de timp până când, într-o zi, ajunsă acasă după o zi ce părea să dureze o veşnicie, mi-am spus în gând: mulţumesc, Doamne, că am ajuns acasă. Pur şi simplu! După care mi-am dat seama că eu am o casă, spre deosebire de cei care îşi pun problema unde se vor duce a doua zi, am o sănătate acceptabilă, spre deosebire de cei care se chinuie pe un pat de spital şi mai am foarte multe lucruri....printre care şi norocul de a întâlni oameni speciali. I-am întâlnit pe tot parcursul vieţii mele. Am învăţat multe lucruri de la toţi: să comunic, să văd lucrurile şi altfel, să zâmbesc, da, să zâmbesc....
Aşa cum mi-a spus cineva zilele trecute, se pare că "Dumnezeu lucrează prin oameni".
Tind să cred asta cu tărie, altfel cum am putea explica întâlnirile care ne "ating" viaţa? Întâmplări? Parcă sună prea sărac. Şi pentru că de prea multe ori vorbesc în general, de data asta am să şi scriu cui sunt recunoascătoare, recunoscătoare pentru că i-am întânlit pe Oana, Simona, George, Mircea, Camelia, Victor şi mulţi, mulţi alţii.
Eu prefer să văd recunoştinţa ca pe un lucru generat de altruismul celuilalt. Un fel de cadou pe care îl facem celorlalţi, dar şi nouă înşine.
Cum ar arăta lumea dacă ne-am face mai des asemenea cadouri?

marți, 19 octombrie 2010

Volumele INST la targul de carte Polemos



Va invitam sa vizitati standul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului deschis in cadrul targului de carte Polemos, Cercul Militar, 20 - 23 octombrie 2010.
Puteti cumpara la preturi fara concurenta numere din revista Arhivele Totalitarismului, precum si volume publicate de institutul nostru.

Va asteptam!

luni, 11 octombrie 2010

.....

Ce este mai greu de indurat atunci cand pierzi definitiv pe cineva foarte apropiat? Cumva furia ca "a plecat", ca ti-a fost luat asa fara sa te intrebe nimeni nimic? Cumva furia pe propria persoana pentru ca nu ai reusit sa faci, sa spui tot ce aveai de spus sau de facut pentru persoana care "a plecat"? 
Un act de dreptate ar fi sa inlocuiesc neutra exprimare "persoana/cineva" cu un nume: Gabi, sora mea, care "a plecat" acum cinci ani. E mult, e putin? Poate cineva sa aprecieze asta? In psihologie sau psihiatrie se dau uneori "termene de vindecare": se numeste depresie de doliu si poate dura de la 6 luni pana....pana unde se poate.... Ceea ce nu spune nimeni in mod direct este ca nu ne vindecam niciodata pe deplin dupa pierderea cuiva. In termeni medicali am putea spune ca situatia se "amelioreaza", dar complet ne ne vindecam. Niciodata! Tot psihologii vorbesc despre o "renegociere a relatiei cu persoana disparuta", ca mijloc probabil de a accepta situatia. Poate functioneaza. Nu stiu.
Ce stiu este ca atunci cand Gabi a murit m-am gandit multa vreme de ce ea si nu eu? Raspunsuri am primit. O groaza. "Asa a fost sa fie", "fiecare are soarta lui", toate nemultumitoare. De ce? Pentru ca nu exista nici un raspuns potrivit care sa explice o pierdere emotionala atat de mare. Pentru ca in afara de explicatii stiintifice, statistici, nimeni nu poate explica de ce ea si nu eu. Cred ca intrebarea asta si-o pun toti cei care au pierdut pe cineva...
Revenind la ceea ce psihologii numesc "renegocierea relatiei cu persoana disparuta"... Suna atat de gol, atat de conceptualizat. Cum sa renegociezi ceva atunci cand mintea ta, fiinta ta, sufletul tau urla de durere, de furie, de neintelegere, de vinovatie. Da, de vinovatie, pentru ca atunci cand suferi o pierdere este imposibil sa nu simti ca ai o vina, cat de mica.
Cand pierdem pe cineva ducem o lupta cu inexplicabilul. E o lupta dinainte pierduta, pentru ca putini sunt cei atat de puternici incat sa-si puna speranta ca undeva, in acest univers, vor mai regasi, vor mai recunoaste persoana pierduta.
Treptat, durerea si furia si vina lasa loc unui gol pe care alegem sa-l umplem cu ceva sau, din contra, alegem sa-l lasam asa, gol. Ambele reprezinta modalitati de a-l pastra pe celalalt, cel 'plecat" in noi, insa in feluri diferite. Daca prima ar presupune umplerea acelui gol cu amintiri frumoase, cu imagini, cu ganduri, a doua este mult mai trista si nedreptateste ambele parti. Pe cea ramasa pentru ca ea pastreaza permanent acel gol pe care pur si simplu nu vrea sa-l umple, pentru ca a-l umple inseamna a accepta ca cealalta persoana a plecat definitiv. O nedreptate la fel de mare este si pentru cel care "a plecat" pentru ca in locul in care ar fi trebuit sa se afle urmele trecerii sale prin viata celorlalti e un gol si atat.
Ani de zile am pastrat golul refuzand cu incapatanare sa-l umplu cu ceva. Pana astazi. Mergeam pe strada, asa cum merg eu de obicei, cu pasi apasati, cu figura incruntata, ca o masca impenetrabila. Am trecut pe langa o vitrina si mi-am vazut imaginea reflectata acolo. Si m-am gandit ca lui Gabi i-ar fi placut cum arat, esarfa rosie pe care o purtam la gat, esarfa ei, mi-ar fi dat-o si mi-ar fi spus ca se potriveste mai bine la haina asta.
Poate m-ar mai fi certat cand i-as fi "imprumutat" lucrurile fara sa-i cer voie, iar dupa ce m-ar fi vazut imbufnata, ar fi venit si mi le-ar fi dat chiar ea, spunand ca ea oricum nu le mai poarta.
Ar fi fost foarte mandra de mine, de realizarile mele si m-ar fi aparat in fata oricui, fara sa conteze daca gresesc sau nu.
Mi-ar fi zis, mi-a zis: "am incredere in tine" si am crezut-o si as fi crezut-o.....printre putinii oameni pe care i-as fi crezut...
Nu i-ar fi placut sa citeasca textul asta, insa i-ar fi placut cu siguranta toate celelalte. Pentru ca toate celelalt vin in parte si de la ea, pentru ca toate celelalte sunt o parte din ea, asa cum si eu sunt o parte tot din ea.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

An everlasting smile

Cam la asta ma gandesc, asta vizualizez cand aud Audrey Hepburn: un zambet pentru totdeauna. Dincolo de clisee: Audrey, sinonim cu eleganta, stilul, distinctia, Audrey Hepburn a reusit sa ramana una dintre cele mai iubite actrite, chiar si dupa moartea ei. 
Si ce e de-a dreptul fascinant atunci cand vorbesti despre Audrey Hepburn este ca farmecul ei depaseste granitele filmului. 
Nu filmul este cel care a "fermecat-o" pe Audrey, ci invers. Ea i-a adus dragalasenia, naturaletea, firescul. 
Ceea ce este fascinant la Audrey Hepburn nu este frumusetea fizica, ci frumusetea care emana din gesturile ei, privirile, zambetele nestudiate, negandite, nerepetate pana la epuizare. 
De-a lungul timpului au existat generatii de femei care sa incerce sa-i copieze stilul, indiferent ca era vorba despre vestimentatie sau coafura. Audrey Hepburn reprezinta  o atractie pentru orice femeie care vrea sa fie perceputa drept eleganta, stilata, rafinata.
Audrey Hepburn inseamna insa mai mult. Audrey este mai mult decat imaginea din Breakfast at Tiffany's  sau printeasa zglobie din Vacanta Romana. 
Audrey este o stare de spirit. 
Este acea stare in care ajungi sa te simti bine cu tine insati, in care esti suficient de bun incat sa oferi si altora din bunatatea ta, atunci cand poti sa dai fara sa astepti sa primesti ceva la schimb.
Audrey Hepburn este pentru mine un zambet fermecator, o pereche de ochii care "vorbesc" de unii singuri si o mana intinsa celorlalti.
Si mai este ceva, esential pentru mine: un zambet careia trebuie sa-i raspunzi neaparat cu alt zambet.