Cea mai frumoasă poveste...

Nu eu am scris cea mai frumoasă poveste, aşa cum nu eu am scris "povestea" de mai jos, însă eu o trăiesc.

"Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate,

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună,

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum."

Marin Sorescu, "Poveste", Poeme, Albatros, 1976

Fericirea celuilalt

Vi s-a întâmplat vreodată să priviţi cu jind înspre fericirea celorlalţi? Prieteni, amici... Nu cu invidie, ci cu un soi de neîmplinire, ca şi cum aţi spune: dacă aş fi şi eu aşa fericit ca X sau Y... Ce extraordinară ar fi viaţa mea!

 Cred că asta se întâmplă pentru că mulţi dintre noi sunt "programaţi" sau mai corect zis se "autoprogramează" în a identifica sursele de fericire ale celorlalţi şi a neglija aproape cu totul sursele personale.

Privind la fericirea, până la urmă aparentă a celorlalţi, ne dezgolim lipsurile sau ceea ce percepem ca fiind lipsurile noastre şi oftăm adânc a ne-fericire...

Pentru că indiferent de ce am avea, nu putem avea totul, întotdeauna rămâne ceva.

Am carieră, am o situaţie excelentă, dar sunt tot timpul stresat. Jinduiesc la liniştea celuilalt, chiar dacă celuilalt îi lipsesc multe alte lucruri...

The grass is greener on the other side of the fence, spun americanii....

Ciudat e că dacă brusc ne-am trezi de cealaltă parte a gardului, asta nu ne-ar face nici mai fericiţi, nici mai împliniţi, pentru că, ghici ce, plasaţi de o parte a gardului avem vedere clară spre cealaltă parte.... şi goana după fericire începe din nou.

Cei mai fericiţi oameni sunt cei care privesc în jur doar pentru a învăţa, a se îmbogăţi ca trăire, nu pentru a-şi compara gradul de fericire cu al celorlaţi. Ştiu, sună banal, însă aşa este. Aceştia sunt oamenii cei mai liniştiţi, cei mai împăcaţi cu ei însuşi.

Pentru că până la urmă nicio viaţă nu seamănă cu alta şi nici nu s-a inventat un tipar unic pentru fericire. Şi atunci la ce bun să privim cu jind la fericirea celuilalt...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Iubirea şi cele 1000 de chipuri ale sale

Are oare iubirea 1000 de chipuri? Nu ştiu, nu am avut niciodată curiozitatea să le număr. E posibil să aibă mai multe, aşa cum e la fel de posibil să aibă mai puţine. Depinde de cine le numără! 

"Iubirea cuvânt", "iubirea atingere", "iubirea privire", "iubirea zâmbet" şi atâtea alte "iubiri". 

Iubiri pasagere, iubiri pentru totdeauna, iubiri de o vară... Nu contează că iubim oameni, animale, lucruri...iubim pur şi simplu. Iubim ciudat, constant, inconstant, chiar şi atunci când urâm de fapt iubim, pentru că ce e ura dacă nu o iubire întoarsă pe dos?

Zilele trecute am citit un studiu despre relaţia pe care mamele o au cu copii lor nou-născuţi. De aici de fapt mi-a venit idea acestui text. Dincolo de acele iţe nevăzute care leagă o mamă de pruncul ei, comunicarea verbală dinspre mamă spre copil este suplinită de "comunicarea prin atingere". Nimic nu linişteşte mai mult un copil decât prezenţa mamei, decât atingerea ei care spune "sunt aici, nu-ţi fie frică".

Şi asta nu e valabil doar pentru perioada primei copilării, când comunicarea verbală este limitată, ci se manifestă de-a lungul întregii vieţi. Atingerea face, de multe ori, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu vi s-a întâmplat să fiţi lângă o rudă în suferinţă, un prieten drag sau chiar o persoană necunoscută şi aflată în nevoie? Ce a avut mai mult efect? Cuvintele, explicaţiile raţionale sau gestul înfiorător de simplu de a-l lua pe celălalt de mână? Firescul atingerii e perceput mai rapid decât un gând bun, pentru că înainte de atinge creierul raţional îl atinge pe cel emoţional, sau, într-o formă mai simplă, ne atinge sufletul.

 Atunci când atingem, mângăiem, dezmierdăm îi spunem celuilat, indiferent de cine sau ce este acela, că îl iubim, că ne pasă, că este o părticică din viaţa noastră, chiar dacă pentru o perioadă limitată de timp. Nimic mai simplu!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Omul care spunea poveşti

Înaintă pe coridorul întunecat cu paşi mici, mai mici decât de obicei. Scrută cu privirea uşile care se aflau de o parte şi de alta a coridorului. 

"Ultima pe stânga, ultima pe stânga...A, aici e!"

Se opri in faţa uşii. Îi tremurau picioarele, iar golul din stomac îi spunea sa o rupă la fugă înapoi pe scări. Prea târziu. Dintr-un gest reflex, bătuse la uşă... Mă rog, nu prea era un bătut.... Mai mult un ciocănit înfundat... De partea cealaltă a uşii se auziră câţiva paşi. Unul, doi ...şi uşa se deschise: 

"Intraţi, va rog".

Cu paşi apăsaţi, Mar intră. Îsi arborase faţa care trebuia să trădeze încredere de sine. Orice ar fi, trebuie să fiu stăpâna pe mine, gândi Mar.

Se uită de jur împrejur. Camera i se părea întunecoasă, mică, înghesuită. Pereţii o strângeau, pendula se încăpăţâna să amintească fiecare secundă.... Una, două, trei..... O sa mă mai întorc oare aici? 
Era ceva la omul din faţa ei care îi spunea: " da, ai să te intorci".
Şi s-a întors.... 

De la o dată la alta paşii deveneau mai siguri, iar camera din ce în ce mai mare. Dacă la început nu aveai loc să arunci un ac, acum era loc berechet, iar pendula, deşi se încăpăţâna să numere în continuare fiecare secundă, parcă devenise mai simpatică...

La fiecare întâlnire, Mar primea câte o poveste... Unele mai frumoase, altele mai folositoare... Le strângea pe fiecare cu grijă într-un mic buzunar. Acolo erau îngrămădite şi poveştile despre alegeri, despre prietenie, poveşti despre viaţă, desprinse din viaţă sau fără vreo legătură foarte directă cu viaţă...

De fapt centrul întâlnirilor devenise povestea. Mar de abia aştepta momentul în care omul care spunea poveşti să-i spună "As vrea să-ţi spun o poveste, dacă eşti de acord". Mar încuvinţa din cap, afişând un interes moderat. Asta se datora unui fix din mintea lui Mar, potrivit căruia "nu se cade să te arăţi aşa entuziastă dintr-o dată! Un pic de moderaţie, vă rog".

De fapt, murea de nerăbdare să asculte povestea...

Dintre toate poveştile pe care le primise, cea mai dragă îi era lui Mar cea a "camerei cu 100 de oglinzi" ....

*

"Se spune că într-un sătuc micuţ trăia un căţeluş pe nume Bob . Acesta avea o existenţă destul de obişnuită. Ce făcea toată ziua? Chestii de-ale căţeilor. Adulmeca, mai lătra din când în când....dar nu ameninţător, ci doar aşa... Căci, ce căţel e acela care nu latră? Pe lângă toate aceste ocupaţii "căţeleşti", micul nostru erou avea un vis. Auzise el când era mic că în lume există un circ care duce cu el o atracţie nemaivăzută, nemaiîntâlnită, ce mai, nemaipomenită! o cameră cu 100 de oglinzi. De când se ştia, căţeluşul nostru visa la asta. Într-o bună zi află cu stupoare vestea că, ce să vezi, circul cu pricina avea să ajungă într-o localitate din apropiere. Căţelul nostru se afla deci la o aruncătură de băţ de a-şi vedea visul cu ochii. Tentaţia era uriaşă: nu putea să rateze şansa vieţii lui.... să vadă camera cu 100 de oglinzi! Pe de altă parte, îi era cam teamă să meargă singur... Drumul nu era chiar aşa de scurt, pericole se puteau ivi la tot pasul, mai ales când era vorba despre un căţel aşa mic, un pic timid... Ce mai, o adevărată aventură.... După câteva zile în care a întors situaţia pe toate părţile, căţelul nostru ajunse la o soluţie. Avea să-i ceară unui cunoscut de-al lui, un căţel mai curajos, să-l însoţească. Acesta era Jimmy Forţosu', un căţel bine făcut şi cu un ego de înălţimea Empire State Building. Numele adevărat al lui Jimmy era Mango, dar, chiar aşa, ce căţel care se vrea trendy ar păstra un astfel de nume.... Aşa că animat de posibilitatea de a-şi vedea visul cu ochii, Bob îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă în faţa lui Jimmy. 

- "Salut, Jimmy! Cum merge treaba?"

Jimmy, care tocmai făcea nişte flotări, se uită de sus, foarte de sus, la Bob şi îi răspunse:

"Ok, Bob, pe aici. Dar care-i treaba?"

- Uite Jimmy, vreau să-ţi cer un favor. Viaţa mea depinde de asta. Te rog să nu mă refuzi!

La auzul acestor cuvinte, Jimmy Forţosu' îşi puse un zâmbet şmecher pe faţă (îi plăcea la nebunie să se simtă important):

- Ei, nici chiar aşa, Bob.... Bine, amice, spune-mi despre ce e vorba.

După ce-l ascultă pe Bob, care îi spusese dintr-o suflare despre visul lui, despre camera cu 100 de oglinzi, despre cum ar fi mers să o vadă dar îi era cam teamă, Jimmy avu o reacţie pe măsura statutului său de Forţos:

"Ptiu! N-am mai auzit de o aiureală mai mare ca asta! Auzi, nu era suficient că unii s-au gândit să facă o cameră cu 100 de oglinzi, dar, ca să vezi, mai sunt alţii care visează o viaţă întreaga să o şi vadă!"

Bob era profund descurajat. Cu toate astea se rugă cu cerul şi pământul de Jimmy Forţosu' să-l însoţească. În cele din urmă, Jimmy, preocupat să-şi păstreze imaginea de căţel forţos se gândi că nu pică bine la statut să-l refuze pe Bob şi spuse: "Ok, fie, am să merg cu tine".

Drumul nu a fost îngrozitor de lung, însă peripeţii au apărut cu duiumul.... Într-un final ajunseră în localitatea unde se afla circul. Aflat faţă în faţă cu visul de o viaţă, lui Bob i se tăiară picioarele. Nu putea să intre. Îi era foarte teamă. Arborând un aer trist, Bob se întoarse spre Jimmy şi îi spuse cu jumătate de voce:

"Jimmy, te rog din suflet, intră tu primul".

Jimmy, oricât era el de Forţos, avea propriile temeri. Nu ar fi intrat în camera cu 100 de oglinzi cu dragă inimă, dar nici nu ar fi riscat să se afle că lui, Jimmy Forţosu', i-a fost frică să intre într-o cameră, fie ea şi cu 100 de oglinzi. 

"Bine, intru eu primul, spuse Jimmy. Zburlit tot Jimmy deschise uşor uşa camerei. Pentru că nu ştia ce o să-l aştepte înăuntru, Jimmy îşi puse faţa de căţel fioros şi păşi înăuntru. Deodată, se găsi înconjurat de 100 de căţei, toţi fioroşi. Cu cât Forţosu' se încrunta mai tare, mâria şi îşi arăta colţii, cu atât păreau mai agresivi şi ceilalţi 100 de căţei. Nemaiputând să reziste tensiunii, Forţosu' o zbughi pe uşă şi schelălăind o luă la fugă.

Bob rămase ca trăsnit. Nu înţelegea ce s-a întâmplat. Strigă după Jimmy, dar fără efect. Jimmy fugise ca vântul şi ca gândul...

Singur în faţa uşii camerei cu 100 de oglinzi, Bob îşi evalua opţiunile:

"Să plec acasă? Am făcut atâta drum până aici. Şi cum rămâne cu visul meu?"

După o vreme, Bob luă decizia să intre în cameră. Cum îi era însă un pic cam frică, arboră un aer umil şi intră cu ochii închişi.

Când în sfârşit şi-a făcut curaj să deschidă ochii, Bob se văzu înconjurat de 100 de căţei, cu un aer timid, dar teribil de simpatici. Văzând asta, Bob s-a calmat pe loc şi, mai mult, a petrecut câteva ore jucându-se şi simţindu-se excelent.

Întorcându-se acasă, Bob avu surpriza să-l vadă la un colţ de stradă pe Jimmy. Era cu ceilalţi căţei care obişnuiau să tragă de fiare şi le povestea cum a trebuit el să facă faţa la 100 de căţei furioşi şi cum de abia scăpase cu viaţă. La auzul veştii că Bob petrecuse de minune în camera cu 100 de oglinzi, Jimmy se întorse către amicii săi şi le spuse: "Ce invenţii! Bob cred că nici nu a avut curaj să intre şi acum ne toarnă nouă gogoşile astea...".

Dar asta era cel mai puţin important.Bob îşi trăise visul şi învăţase ceea ce era de învăţat".

*

Cam asta ar fi povestea preferată a lui Mar.... Cu puţine adăugiri, pentru că, nu-i aşa, orice poveste repovestită devine o altă poveste....

De ce i-a plăcut atât de mult? Probabil, că fără să-şi dea seama  o trăia zi de zi. Pentru că ceilalţi, oamenii din jurul ei, de cele mai multe ori erau o oglindă care reflecta  ceea ce oferea ea. Cumva, pe parcurs, reuşise performanţa să uite asta, să  se victimizeze ,  să se întrebe cu tristeţe de ce unii oameni reacţionează negativ sau, din contră, cum se explică  faptul că alţii sunt foarte drăguţi cu ea.

Aşa că, de câte ori era încercată de un sentiment de neînţelegere, Mar scotocea prin buzunarul unde ţinea poveştile primite de la "omul care spunea poveşti" . În funcţie de situaţie, scotea o poveste sau alta, o cerceta cu atenţie şi apoi o punea la loc pentru data viitoare.

 Inaintă cu paşi repezi pe coridorul întunecat. Ultima uşă pe stânga, ultima uşă pe stânga. "Ah, aici e"! 

Pendula număra cu încăpăţânare fiecare secundă: una, două, trei...

E timpul pentru o nouă poveste, zise "omul care spunea poveşti".

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Ce facem cu momentele neplăcute?

Ce facem atunci când traversăm perioade stresante, de incertitudine, tristete amestecată cu panică, starea aia cand simţim că "ne ajunge", dar din care nu putem ieşi din motive care nu ţin de noi....

O floricică solitară la cota 2000

De regulă, după ce au trecut, avem tentaţia să le uităm... O uitare aparentă, dacă ne gândim că mulţi oameni îşi amintesc mai uşor momentele grele decât pe cele fericite...Asta înseamnă că, deşi nu ne mai gândim la ele, rămân cumva într-un plan secund, în expectativă... aşteptând momentul potrivit "să scoată capul la suprafaţă." Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre altceva....

Aţi constatat că, deşi păstrăm la îndemână amintirile cu potenţial "întristător"...nu le punem pe hârtie? Vorbesc acum despre cei care au obiceiul (bun sau rău, nu ştiu) de a scrie ceea ce le trece prin  cap, ceea ce simt.. De regulă (dar până la urmă, cine stabileşte regula...), scriem lucrurile bune, frumoase...Să fie oare o modalitate de a le face mai durabile? "Binele" devine mai durabil, mai real, mai palpabil dacă e pus pe hârtie? Dacă îl scriem apăsat cu stiloul? Nu am răspunsul la întrebarea asta... Însă, am senzaţia că "răul" (îl numesc generic aşa, ca să-l pot contrapune "binelui" ), exilat într-un colţ al memoriei noastre, are la rândul său un potenţial extraordinar de a fi durabil....

Poate de asta unii oameni, de regulă scriitori, îl aruncă în exterior, prin scris.

Însă eu nu vorbesc aici despre autorii de romane şi nici despre drame capabile să se transforme în bestseller-uri.... Eu vorbesc de existenţa noastră de zi cu zi, de supărările mărunte care dau nevoia bruscă de a mânca dulce,  de a te încrunta la toată lumea şi, de ce nu, de a-ţi vărsa nervii pe cea mai apropiată fiinţă...

Aşadar, ce facem cu momentele astea numite mai mult decât generic "neplăcute"?

Odette Toulemonde sau lecţia de bucurie

Adinei, 

de la care am învăţat o parte 

din bucuria de a fi.

L-am "întâlnit" pe Eric Emmanuel Schmitt la Teatrul Mic cu ceva vreme în urmă.... Un an sau mai mult...Mi-a plăcut. Şi atât...

De curând, ne-am revăzut....într-un magazinaş din Gara de Nord. Pe o poliţă, îngrămădită într-un morman de alte cărţi, numai bune de luat într-o călătorie, şedea Cea mai frumoasă carte din lume...aşa se numeşte cartea....de fapt o colecţie de opt povestiri.

Am înşfăcat-o şi am luat-o la goană după tren.

Am savurat povestirile lui Schmitt în timp, una câte una.....Nu voiam să se termine. Ca atunci când savurezi o ciocolată, pătrăţică după pătrăţică....

Şi aşa am ajuns la Odette Toulemonde... O povestire scrisă după un film....nu invers, regizat tot de Eric Emmanuel Schmitt.

Cum, necum am găsit filmul pe net, l-am descărcat...l-am pus să ruleze.... Nu eram foarte hotărâtă să-l văd, însă după primele secvenţe decizia era luată: nu am putut să nu-l văd.

Cam asta a fost călătoria care m-a adus "faţă în faţă" cu Odette Toulemonde.

Restul? Restul e un amestec de încântare şi mai ales bucurie. Da, bucurie...

Pentru că Odette Toulemonde este o poveste simplă, pe alocuri neverosimilă, dar care are darul de a te aduce într-o stare vecină cu bucuria, acea bucurie simplă generată de faptul că exişti.

Pe scurt, Odette Toulemonde este povestea unei femei de 40 de ani care, deşi nu are foarte multe motive să fie fericită, este. Sursa fericirii ei este una care ar putea părea modestă: cărţile scrise de Balthasar Balsan, un om care, deşi are toate motivele pentru a fi fericit, nu este. Şansa lui este legată însă de întâlnirea cu Odette....

Şi de aici mai e un singur pas către Bucurie. Pentru că Odette, pe lângă modesta ei existenţă de vânzătoare la raionul de cosmetice al unui magazin de provincie, a colecţiona păpuşi de la bâlciuri sau a sta seara în faţa unui autocolant înfăţişând doi tineri într-un peisaj exotic....Odette este un om care se bucură.... trăieşte în universul ei, care poate părea mic, neîncăpător, dar care se bucură zi de zi şi visează la un lucru: să meargă la mare..

Probabil vă întrebaţi ce e atât de special la filmul ăsta...? Cred că am să spun că filmele, muzica pe care o ascultăm, cărţile pe care le citim devin speciale în măsura în care trezesc ceva în noi. Altfel...

Eu, trebuie să recunosc, m-am identificat într-o anumită măsură cu Balthasar Balsan: omul care deşi are atât de mult, se bucură atât de puţin, dar în interiorul căruia se găsesc "zăcăminte de bucurie". E nevoie doar de un mic impuls... M-am mai identificat cu el şi din alt punct de vedere, pe care mi-e un pic ruşine să-l recunosc, dar care nu e mai puţin adevărat: este vorba despre tentaţia de a-i privi câteodată pe ceilalţi de sus, ca şi cum nu ar putea să ne înţeleagă pentru că nu sunt destul de citiţi, umblaţi.... Nimic mai fals. 

Cred, sincer, că atunci când ne comportăm aşa, o facem din teamă, din nesiguranţă, din nevoia de a ne construi o platoşă...care să ne apere de ceva. 

Ce am redescoperit eu în urma întâlnirii cu Odette Toulemonde? Bucuria de a fi! Bucuria de a fi ceea ce eşti, nu ceea ce ar aştepta alţii de la tine să fii...

Bucuria de a-ţi trăi viaţa, aşa cum este... Iar asta valorează mai mult decât orice.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Grăunţe de speranţă

Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, îl pipăi cu grijă până ce simţi că grăunţele erau acolo Trase aer în piept şi apoi răsuflă uşurată: nu le pieduse!

Pentru câteva clipe Mar simţise cum e să-i fugă pământul de sub picioare. Nici măcar nu-şi putea imagina cum ar fi fost să piardă grăunţele. Cum ar fi continuat viaţa ei fără ele. Mai respiră o dată, profund, şi porni la drum.

Totul e în ordine! Totul e în ordine! Cuvintele i se roteau prin minte. Se agăţa de ele doar doar ar fi revenit la starea de siguranţă de dinainte.

- Am să respir, am să repet cuvintele magice (şi ce dacă sună ciudat, până la urmă nu ştie nimeni ce e în mintea mea) şi am să ma amestec printre ceilalţi. Arăt la fel ca ei şi dacă mă străduiesc, doar un pic, pot părea chiar mai normală decât ei

Privi cu atenţie în jur şi îşi dădu seama că se afla în mijlocul unei pieţe enorme. Era înconjurată de un furnicar de oameni, o forfotă nemaiîntâlnită, culori şi mirosuri care mai de care mai ciudate.

Cu greu îşi făcu loc şi reuşi să se tragă mai la margine. De acolo putea vedea ceea ce nu văzuse mai devreme: piaţa era rotundă, ca un inel, iar tarabele, copacii, băncile formau nişte cercuri enorme. Din afară furnicarul nu mai părea aşa dezorganizat, ci din contră. Fiecare om, fiecare produs, fiecare culoare avea locul ei.

Închise ochii şi lăsă marea de zgomote să o invadeze.Curând, sunetele fără noimă s-au transformat în unele desluşite iar Mar putea să le sorteze, să le dirijeze pe fiecare către un loc anume.Chiar şi vocea piţigăiată a unei precupeţe îşi găsi locul în "cutiuţa muzicală" a lui Mar.

Îmbătată de atâtea sunete Mar nici nu simţi când de ea se apropie cineva şi îi puse o mână pe umăr. Speriată, lăsă rapid deoparte culorile, sunetele şi tot ce mai era în jur şi îşi concentră toată atenţia asupra misteriosului nou venit.

La prima vedere, Mar fu un pic mirată. Omul de lângă ea era de fapt un tânăr. Dacă n-ar fi fost blugii ponosiţi, lui Mar i-ar fi fost greu să-şi dea seama cu cine are de-a face. Şapca, trasă adânc pe frunte, îi ascundea ochii, umbrindu-i obrazul exagerat de fin.

După o scurtă, foarte scurtă evaluare, Mar dădu verdictul: 

- Acest tânăr este ciudat! Trebuie să fie. Altfel, ce fel de om se furişează aşa, nitam nisam, pe la spatele tău? Ca să ce?

Ce-i drept, înainte să o atingă pe umăr, tânărul bolborosise ceva, însă Mar nu auzise. Pesemne cuvintele lui se amestecaseră cu celelalte sunete....

Arborând un aer glaciar, Mar se întoarse spre noul venit care părea un pic cam agitat şi-l întrebă dacă putea face ceva pentru el.

Roşind, tânărul a întrebat-o dacă a văzut cumva nişte grăunţe...mici....albastre. Le ţinea în buzunarul de la piept şi, din cauza îmbulzelii teribile, cusătura buzunarului a cedat....;si...

- Şi....şi?, întrebă Mar.

- Şi..le-am pierdut, spuse cu jumătate de gură tânărul. Mă ajuţi să le găsesc?

Mar se afla într-o dilemă: inima îi spunea să nu mai stea pe gânduri şi să se apuce de căutat, mintea, în schimb, făcea tot felul de calcule: dacă o fi bine, cine ştie în ce mă mai bag... După o luptă strânsă, inima băgă raţiunea în corzi, aşa ca la box, şi Mar se întoarse spre tânăr:

- Hai, ce mai aştepţi? Nu-i timp de pierdut. 
Figura de dură o prindea de minune....Se concentra, strângea toate rezervele de militărie pe care le avea în ea şi se apuca de treabă. Ce mai, ca un general.... Însă, dacă cineva ar fi putut vedea în sufletul ei, ar fi avut o surpriză: generalul nu era mai mult decât un soldăţel înspăimântat.

Au căutat, au tot căutat, însă nici urmă de grăunţe. Din când în când, Mar se mai oprea să-l întrebe:

- Şi cum ziceai că sunt grăunţele alea? Albastre? Hm, cine a mai pomenit grăunţe albastre!

Pe măsură ce căutarea înghiţi mai multe ore, pe Mar o apucă o nelinişte teribilă. De câteva ori chiar se surprinsese ducându-şi mâna la piept, să verifice dacă ea mai avea grăunţele.

Cum seara se apropia cu paşi grăbiţi, tânărul o trase pe Mar deoparte şi îi spuse:

- Uite, nu cred că mai are rost să le mai căutăm. E evident că nu o să le mai văd niciodată. Asta e, o să văd eu ce fac de acum încolo.

Stoarsă de puteri, enervată şi dezamăgită în acelaşi timp, Mar spuse:

- Voi trece peste faptul că nici măcar nu mi-ai spus cum te cheamă, dar poate măcar acum, la final, îmi spui şi mie ce am căutat atâtea ore?

- Grăunţele mele de încredere, spuse tânărul. Şi, apropo, mă cheamă Dar.

- Grăunţe de încredere? spuse Mar neîncrezătoare. Şi la ce aveai nevoie de ele?

La aşa întrebare directă tânărul se blocă. Pe chipul lui se citea încordare şi o anumită doză de nesiguranţă. Buzele i se mişcară de câteva ori, imperceptibil, timid ca bătaia aripilor unui fluture obosit, însă nu reuşi să articuleze niciun cuvânt.

Stătu aşa vreme de câteva minute, timp în care în mintea lui se duse o luptă strânsă. Ceva din el îi spunea să aibă încredere în fata din faţa lui. Aşa că îşi strânse toate puterile pe care le mai avea şi începu să vorbească:

- Ştii, eu nu am fost niciodata o persoană care să aibă foarte multă încredere, nici în el însuşi şi nici în ceilalţi iar grăunţele astea, pe care le-am purtat dintotdeauna cu mine, m-au ajutat. Dacă vrei, erau aşa ca un talisman.Acum că ţi-am spus asta, poţi să râzi de mine. Nu te sfii, sunt obişnuit.

La auzul acestor cuvinte, Mar înghiţi în sec. Nu doar că nu-i venea în minte nicio replică isteaţă, însă, mai mult, nici măcar nu mai avea chef să caute vreuna.

În faţa ei stătea tremurând un tânăr care-i mărturisise cel mai adânc secret al lui. Era la fel ca ea, cu singura deosebire că ea, Mar, nu ar fi recunoscut niciodata asta: nu avea încredere nici măcar cât o grăunţă.

Mar se cufundă într-o tăcere adâncă. Nu mai scotea niciun cuvânt şi fixa cu privirea o pietricică de la picoarele ei. Ar fi vrut să spună ceva, să-i povestească tânărului istoria ei, să-l încurajeze.

- Trebuie să plec, spuse tânărul. Mulţumesc pentru ajutor.

Mar rămase fără aer. Cuvintele tânărului o izbiseră direct în plex. Ce-i drept, tânărul nu avea niciun motiv să rămână, însă Mar nu ar fi vrut să-l vadă plecat aşa dezamăgit.

Îşi duse mâna la piept, scoase ceva din buzunar şi-l întinse tânărului.

Când pumnul strîns se deschise, tânărul putu să vadă, ghemuite în căuşul palmei, câteva grăunţe mici, firave...albastre.

- Nu sunt grăunţe de încredere, spuse Mar. Sunt de speranţă! Le port cu mine dintotdeauna. Aşa, în caz că mi se termină rezervele. Pe astea ţi le dau ţie. Îmi mai rămân şi mie câteva.

Faţa tânărului se lumină şi în colţul buzelor răsări un zâmbet. Fără să spună vreun cuvânt luă cu grijă grăunţele din mâna lui Mar. Se întoarse şi plecă. Fără un cuvânt.

Mar rămase ca zăpăcită. Nici nu se dezmetici bine şi văzu că în căuşul palmei avea o grăunţă....mică, albastră... Nu era însă una din grăunţele ei de speranţă. Era diferită, diferită într-un mod de care numai Mar putea să-şi dea seama. Era o grăunţă de încredere.

O luă la fugă pe urmele tânărului.

- Hei, hei, uite, am găsit o grăunţă de încredere! Ia-o! Uf, ce am mai alergat....

Zâmbind, tânărul se întoarse spre Mar:

- E pentru tine. În timp ce căutam împreună grăunţele, am descoperit că mai aveam una. Vreau să o păstrezi tu. Eu am acum o rezervă consistentă de speranţă.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Poveste despre o testoasa care exersa nepasarea

A fost odată ca niciodată...

De fapt, povestea noastră nu s-a întâmplat aşa demult, însă de dragul poveştii o sa începem aşa.

Deci, a fost odată ca niciodată...o ţestoasă pe care o chema Sol. Avea, ce-i drept un nume predestinat visării...Sol! Spun asta pentru că, deşi era o broscuţă ţestoasă de oraş, Sol se visa o ţestoasă din aceea de ocean, poposind din când în când pe o plajă însorită şi preferabil pustie. Dar era un vis şi Sol ştia asta foarte bine, mai ales că întotdeauna se găsea căte vreo ţestoasă binevoitoare care să-i dea peste nas, spunându-i ba că e idealistă, naivă, ba că-şi imaginează că trăieşte pe altă lume. La drept vorbind, Sol îşi cam dorea să trăiască în altă lume...

Ceea ce nu v-am spus despre Sol este că era o ţestoasă care voia sa mulţumescă pe toată lumea şi pentru asta se străduia din răsputeri. Tot timpul era plină de solicitudine, zâmbea, chiar dacă nu avea chef, dacă se enerva nu-şi permitea să se manifeste prea zgomotos, ci, mai repede, arbora un aer trist...

Sol era convinsă că dacă se purta aşa, celelalte ţestoase o vor privi ca pe o prietenă, cu înţelegere şi chiar bunăvoinţă.

Ce e şi mai interesant e că Sol nici nu-şi dorea să fie prietenă cu toate ţestoasele pe care le cunoştea. Voia doar să fie acceptată şi pentru asta făcea tot ce-i stătea în putinţă să nu le supere pe restul ţestoaselor.

Doar că a te plia mereu pe dorinţele, aşteptările celorlalţi, a pune nevoile celorlalţi înaintea propriilor nevoi poate fi păgubos.

Şi aşa, într-o bună zi, după ce se trezi cu greu după o noapte mai mult de nesomn decât de somn, Sol se gândi că a venit timpul să fie un pic mai nepăsătoare. Cine ştie, poate aşa se va simţi mai bine în carapacea ei...

Zis! Cu făcutul a fost mai greu. Pentru că obişnuită să-i pese tot timpul, de absolut orice, să nu-i pese îi venea total peste mână. 

Şi după o viaţă de practicat păsarea (de la a-i păsa am format un cuvânt care nu există în limba română, însă s-ar putea să existe în cea a ţestoaselor), Sol s-a gândit că e timpul să încerce măcar, aşa, din când în când, nepăsarea.

Credeţi că e uşor? Nici gând! E nevoie de concentrare maximă: să nu-i pese că ţestoasa de la etajul trei o salută cu jumătate de gură (poate a greşit Sol cu ceva?), că ţestoasa de la magazin aproape că i-a aruncat restul pe jos, că o amică-ţestoasă, bine intenţionată, fireşte, o tot întreabă când are de gând să aibă şi Sol o familie mai mare, că de, nu mai e chiar aşa tânără...

După încercări şi încercări...unele complet eşuate, însă toate cumplit de obositoare, după strâns din pumni şi zis "Nu ma dau bătută", Sol s-a aşezat pe margine unui lac murdar (aşa sunt lacurile în oraşul lui Sol) şi a început să plângă...

Şi a plâns, a tot plâns, timp în care pe lângă ea treceau alte ţestoase. Unele o priveau cu mirare, altele cu milă, însă niciuna nu s-a oprit să o întrebe dacă putea să o ajute cu ceva.

Asta da lecţie de nepăsare! Voi ajunge şi eu vreodată la o asemenea performanţă, gândi Sol?

Din câte am auzit, Sol a tot încercat (gurile rele spun că şi acum mai încearcă, doar ştiţi că ţestoasele trăiesc un pic mai mult), însă nu a reuşit decât parţial să devină nepăsătoare. 

O ţestoasă care se pare că a întâlnit-o la un  moment dat pe Sol, spunea că nici vorbă de schimbare. Sol e la fel ca înainte. O miorlăită! [Asta e jignirea maximă pentru o ţestoasă!].

Oricum ar sta lucrurile, ramâne totuşi o întrebare: E oare nepăsarea la îndemâna oricui?


© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Timpul uitării

Dacă există un timp prezent, unul trecut, unul viitor, de ce n-ar exista şi un timp al uitării? Probabil sunt o groază de oameni gata să mă contrazică, spunându-mi că nu e adevărat, că timpul uitării există şi el. E adevărat, nu se învaţă la gramatică, nici măcar nu se învaţă conştient, pur şi simplu este modul în care creierul nostru alege, numai el ştie cum, să treacă într-o "cameră mai dosnică" informaţii de care nu mai avem nevoie la un anumit moment. Nu am să scriu un articolas despre asta: nu mă pricep şi nici nu este scopul meu acum. Acum scriu despre GABI, sora mea, despre amintiri, despre uitări, despre regrete. Mâine se fac şase ani de când..., de când nu mai e si mirarea mea continuă sa rămână la fel cu cea de anul trecut, de acum doi ani.... 

Cum se poate ca cineva sa nu mai fie..? 

Nu vreau să aud explicaţii de tipul: moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor, este o trecere spre...altceva, ş.a.m.d. Le cunosc, le-am citit, răs-citit, regândit. Cu toate astea, mirarea mea, dincolo de furie, de neputinţă, rămâne aceeaşi. Oricât de crud ar suna, câteodată aş vrea să am un burete magic cu care să şterg o parte din memoria mea. Ba, mai mult, dacă pentru a şterge toţi anii în care s-a chinuit, toată respingerea socială pe care a trebuit să o suporte, ar trebui să-mi şterg întreaga memorie, câteodată mă gândesc că nu ar fi un preţ prea mare de plătit. Doar că, poate din fericire, un asemenea burete magic nu este la dispoziţia noastră. Nu avem decât opţiunea de a ne raporta într-un fel sau altul la evenimentele din viaţa noastră. Şi asta, se pare că nu-i puţin lucru. 

Doar că, uneori, umbra din sufletele noastre este prea mare, durează prea mult iar singura persoană pe care o credeai când spunea "lasă, o să fie bine" nu mai e. 

Un pas si jumatate inainte

Uneori "moştenim" de la apropiaţii nostri structuri de gândire rigide, înţesate de şabloane, prejudecăţi, lucruri care se fac sau care nu se fac, care este drumul corect in viata, cum arata o viata normala, care este traseul... 

Alteori, pe drumul nostru spre desavarsirea ca adulti imprumutam, copiem de la cei din jur reguli, un anumit fel de a fi... 

Pana la un punct este firesc. E ca acel amestec de nisip, scoici, pietricele, alge şi te mai miri ce, pe care îl ia marea, îl "morfoloşte" în măruntaiele sale pentru ca la un moment dat să le arunce înapoi pe mal. Cam asa se întâmplă şi cu unii dintre noi, cred.

E adevărat, există oameni care cresc de la început drepţi, asemeni unor copaci falnici, alţii cresc haotic poate mai bine zis dezordonat, fără un plan dinainte stabilit, fără cineva care să fie atent tot timpul la ei. Se ridică zi cu zi, se adaptează şi speră la mai bine. Asa, cam ca oţetarii, copăceii ăia care apar unde te aştepţi mai puţin.

Dacă ar fi să continui comparaţia cu copacii, aş spune că nu există copaci buni şi mai puţini buni, judecând după soiul lor. Aşa cum nu există oameni mai buni sau mai puţin buni, judecând tot după soiul lor. Există doar oameni.

Indiferent de cât de bine sau mai puţin bine am pornit la drum, ţine în bună măsură de noi să decidem cum continuăm. La fel cum ţine de noi să descoperim cine suntem, ce anume ne caracterizează, şi să ne acceptăm cu toate lucrurile care ne fac extraordinari. 
© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

Hristos a inviat!

Nu am fost niciodata o persoana foarte religioasa, in sensul de practicanta. Nu stiu exact de ce: poate dintr-o incapacitate de a urma reguli, de a ma supune unor canoane, poate din comoditate sau, poate, dintr-un spirit de fronda vizavi de o institutie care uneori mi-a parut a ma indeparta mai mult decat a ma apropia de Dumnezeu. 

Poate, toate la un loc. 

Insa dintre toate sarbatorile noastre, singura pe care o traiesc cu o intensitate ciudat de mare este Invierea Domnului. 

Pentru mine noaptea de inviere echivaleaza cu o renastere. A mea. Este ca si cum, luand lumina, imi iau doza de speranta care ma tine in viata pana la urmatoarea Inviere a Domnului.

Si mai e ceva: imi creeaza sentimentul ca macar pentru o zi, pot nu "sa calc pe moarte", ci sa incerc sa "calc" acel rau care salasluieste in fiecare dintre noi si sa eliberez "lumina", care si ea, la fel, se gaseste in fiecare dintre noi.

Hristos a inviat!

Traim doar pentru noi?

Acum cateva minute "rasfoiam" lista blogurilor pe care le urmaresc. Marturisesc ca nu citesc intotdeauna toate posturile celorlalti, am bloguri pe care le deschid mai des, altele pe care le deschid foarte rar, bloguri/autori de care ma simt atasata. Obisnuiam sa-l deschid pe cel al Cristinei Dinu. O fata foarte frumoasa, cu o privire blanda, insa patrunzatoare, foarte tanara si, din pacate, bolnava de leucemie. Cumva, de la distanta, urmaream lupta ei pentru supravieture, batalie cu batalie, pentru inca o farama de viata. Am descoperit-o tarziu... si ce am simtit nu a fost nicidecum mila, ci un amestec de furie, ca viata, sau poate altcineva, poate fi atat de nedreapta, si o profunda admiratie.

Astazi am descoperit ca a murit..... la cateva luni dupa ce s-a intamplat.... Pare ceva ireal. Pentru ca undeva, in mintea mea, eram cumva convinsa (incercam sa ma conving) ca lucrul asta nu o sa se intample. Sunt una dintre sutele, miile de persoane care au "cunoscut-o" in forma asta virtuala si destul de neimplicata, cred, pe Cristina. M-am atasat de ea, de povestea ei, de lupta ei.... insa, nu intr-atat de mult incat sa urmaresc mai atent ce se intampla cu ea.

Inevitabil, ma gandesc ca am devenit atat de preocupati de problemele noastre, doar de ele: mici, mari, semnificative sau nu, banale, imaginate.... Ne afundam atat de mult in ele, incat nu mai putem distinge ce e cu adevarat important. O facem din egoism, teama de implicare, comoditate....si orice altceva.

E ciudat, pentru ca, desi ne dorim sa fim impreuna cu ceilalti, traim, in cea mai mare parte a timpului doar pentru noi. Pare firesc, normal....nu stiu.... Uneori, incercam sa ne convingem ca asa este bine, ca asta face fiecare dintre noi, ca asta e normalitatea....Poate asa si este.

Recitesc postul asta si parca nu are nici cap, nici coada... Cred ca nici nu ar trebui sa aiba... Este doar o amestecatura de sentimente, intrebari si foarte multa tristete...

Din pacate, Cristina nu mai e.

Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Cine suntem? O poveste a lui Mar...

Mi se întâmplă îngrozitor de des în ultima vreme să ma întreb asta: cine suntem? cine suntem cu adevărat? 

Recunosc, întrebarea pleacă dinspre mine înspre restul lumii, nu invers.  

Cât anume din ceea ce afişăm la un moment dat, din imaginile, rolurile pe care ni le asumăm au legătură cu noi, ăia care suntem, şi cât anume cu ceea ce ne dorim să vadă ceilalţi în noi?
Oricât aş dori să nu fie aşa, mă bântuie de-a dreptul imaginea "uniformităţii în perfecţiune": slujbe ok, familii perfecte, stăpânire /mulţumire de sine... reuşite pe toată linia şi, în plus, fără victime colaterale. Toate devenite un fel de "must have", asta ca să simţim sau măcar să ne prefacem că suntem parte din marea armată a oamenilor care ştiu încotro merge viaţa lor, care şi-au reglat vieţile cu precizie, asemeni unor ceasuri elveţiene. 

Bineînţeles că din dorinţa de a aparţine, de a face parte din armata învingătorilor, m-am antrenat cu sârguinţă... Armura mea însă nu este una magică, ci e protejată de un strat invizibil de ...aparenţă.

La exterior, armura mea este identică cu a celorlalţi: bine lustruită, strălucitoare şi, mai ales, impenetrabilă. Bătăliile duse n-au lăsat urme , ci doar un plus de glorie. Privită din exterior, mă încadrez! 

De la mine însă, armura pare subţire, ca o coajă de ou, peste tot se zăresc atât de multe puncţii încât în orice moment mă gândesc cu groază că o să crape. Iar despre bătălii ce să mai spun? Oricât aş sorta cicatricile, zgârieturile, nu-mi mai aduc aminte de unde le-am căpătat. Aşa cum nu-mi le mai aduc aminte nici pe toate cele pe care le-am provocat altora. 

Nu e nevoie nici măcar de cine ştie arme sofisticate... Un "cuvât-săgeată" şi gata cu armura...

Mă gândesc... dacă am lua la bani mărunţi toată armata asta, câte fisuri am găsi? Câte suferinţe ascunse, câte regrete, câte frustrări, câte războaie pierdute, câte lucruri aruncate în uitare, toate ascunse cu grijă sub un strat magic de ....aparenţă? 

Oricât de bine am da la exterior, s-ar putea ca unii dintre noi să descopere că victoria nu stă în numărul de reuşite, ci în capacitatea de a fi autentic, de a-ţi însuşi toate lucrurile care te compun pe tine ca persoană . Şi asta ar înseamna bucurii amestecate cu regrete, gânduri bune şi resentimente, zâmbete şi tăceri ,cuvinte spuse, nespuse sau pe care nu ai  cui să le mai spui, oameni care nu vor să te mai asculte şi oameni cărora nu mai vrei să le mai vorbeşti.

Din prea multă nevoie/dorinţă de perfecţiune selectăm conştient numai lucrurile bune din noi, din viaţa noastră. Probabil, aşa avem sentimentul că suntem în rândul lumii, că suntem buni, că suntem ca ceilalţi, ca majoritatea... Uităm însă că răul face parte şi el din noi, că nu trebuie neapărat să ia forme monstruoase, dar că poate lua forma indiferenţei, nepăsării... 

Şi că dacă nu ar fi el - răul - atunci ce motivaţie am mai avea să încercăm să fim mai buni.

În seara asta nu am să-mi mai lustruiesc armura. Am s-o agăţ undeva sau ,cine ştie, poate am să o arunc pe un scaun,ş i am să o las acolo până mâine când o să mă hotărăsc dacă o iau sau nu cu mine în noua călătorie a zilei de mâine.

Colors of languages

I have always dreamed to be an artist. Unfortunately as I was never a promising painter I had to settle for writing. And this is how writing has become my way of “painting” the world with words.

Learning foreign languages has come as a need to better understand things, people around me and eventually myself. Of course it was also a tool for self-improvement.

The linguistic universe of my first language as large as it might be, proved not to be enough. I have probably experienced the same need a painter feels while mixing colors and creating new ones. I have always had a terrible need of interacting with different people, different cultures and what better means to do it than languages?

For me, languages have their own colors, the ones my mind, my affection assign them.

French is blue, my favorite color. It is a language who makes me smile when hearing the first words. Speaking it makes me feel young, amusing, jovial.

English is silver white. I feel rigorous, extremely polite while talking it. Still, can’t help showing a timid smile in the corner of my mouth. And Spanish... well Spanish is passionately red, like fire, powerful but with a bit of hidden softness.

I don’t recall having troubles learning these languages. I have learned them with joy and a sort of childish curiosity to discover not only new words, but also new meanings. This is why I am not longer only Romanian, I am Romanian with a little touch of French, English and Spanish. 

I have written this little text for the contest Tongue stories, a project of European Commission.The prize is a short trip to Bruxelles.

So, if you liked the text you can vote me at:

http://tonguestories.eu/ro/contestant/ana-maria-871
http://tonguestories.eu/ro/ contest/vote/871?token= 60fdc727df0ed80c498de37ebe4019 b6

Embrace life

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?

Asta mi s-ar părea o întrebare legitimă. Nu contează că e pusă de un copil, ba, poate este cu atât mai relevantă. Pentru că, copiii, în inocenţa lor văd lucrurile mult mai simplu, mai normal, mai firesc. Împărţirea abstract/concret devine astfel total irelevantă, aşa că ei văd ceea ce-i înconjoară utilizând instrumentele pe care le au la îndemână. În cazul ăsta, culorile.

Aşadar, ce culoare are fericirea?

Dacă aş intra în acest joc şi nu mi-ar păsa de "rigorile" (fixurile) mele de adult, aş spune că fericirea e ...albastră. Pentru mine, are o mulţime de tonuri de la albastru ca cerneala la albastru pal şi, câteodată, un albastru verde, aşa ca marea.

Ca adulţi am învăţat (ne-am învăţat) să categorisim fericirea drept stările excepţionale pe care le trăim numai în anumite momente. Din cauza asta, poate, ne declarăm atât de rar fericiţi. Copiii, în schimb, fără a-şi declara fericirea, o simt mult mai des şi din cauze absolut de neînţeles pentru noi, adulţii.

Pentru că, până la urmă, fericirea se ascunde în lucrurile mărunte pe care facem, le primim, le oferim. Fericire e şi atunci când primim atenţie, mai ales când avem nevoie de ea, dar şi atunci când o oferim gratis şi din tot sufletul.

Fericirea poate fi orice, atâta vreme cât o simţim. Fiecare în parte, fiecare în felul nostru.