Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Cine suntem? O poveste a lui Mar...

Mi se întâmplă îngrozitor de des în ultima vreme să ma întreb asta: cine suntem? cine suntem cu adevărat? 

Recunosc, întrebarea pleacă dinspre mine înspre restul lumii, nu invers.  

Cât anume din ceea ce afişăm la un moment dat, din imaginile, rolurile pe care ni le asumăm au legătură cu noi, ăia care suntem, şi cât anume cu ceea ce ne dorim să vadă ceilalţi în noi?
Oricât aş dori să nu fie aşa, mă bântuie de-a dreptul imaginea "uniformităţii în perfecţiune": slujbe ok, familii perfecte, stăpânire /mulţumire de sine... reuşite pe toată linia şi, în plus, fără victime colaterale. Toate devenite un fel de "must have", asta ca să simţim sau măcar să ne prefacem că suntem parte din marea armată a oamenilor care ştiu încotro merge viaţa lor, care şi-au reglat vieţile cu precizie, asemeni unor ceasuri elveţiene. 

Bineînţeles că din dorinţa de a aparţine, de a face parte din armata învingătorilor, m-am antrenat cu sârguinţă... Armura mea însă nu este una magică, ci e protejată de un strat invizibil de ...aparenţă.

La exterior, armura mea este identică cu a celorlalţi: bine lustruită, strălucitoare şi, mai ales, impenetrabilă. Bătăliile duse n-au lăsat urme , ci doar un plus de glorie. Privită din exterior, mă încadrez! 

De la mine însă, armura pare subţire, ca o coajă de ou, peste tot se zăresc atât de multe puncţii încât în orice moment mă gândesc cu groază că o să crape. Iar despre bătălii ce să mai spun? Oricât aş sorta cicatricile, zgârieturile, nu-mi mai aduc aminte de unde le-am căpătat. Aşa cum nu-mi le mai aduc aminte nici pe toate cele pe care le-am provocat altora. 

Nu e nevoie nici măcar de cine ştie arme sofisticate... Un "cuvât-săgeată" şi gata cu armura...

Mă gândesc... dacă am lua la bani mărunţi toată armata asta, câte fisuri am găsi? Câte suferinţe ascunse, câte regrete, câte frustrări, câte războaie pierdute, câte lucruri aruncate în uitare, toate ascunse cu grijă sub un strat magic de ....aparenţă? 

Oricât de bine am da la exterior, s-ar putea ca unii dintre noi să descopere că victoria nu stă în numărul de reuşite, ci în capacitatea de a fi autentic, de a-ţi însuşi toate lucrurile care te compun pe tine ca persoană . Şi asta ar înseamna bucurii amestecate cu regrete, gânduri bune şi resentimente, zâmbete şi tăceri ,cuvinte spuse, nespuse sau pe care nu ai  cui să le mai spui, oameni care nu vor să te mai asculte şi oameni cărora nu mai vrei să le mai vorbeşti.

Din prea multă nevoie/dorinţă de perfecţiune selectăm conştient numai lucrurile bune din noi, din viaţa noastră. Probabil, aşa avem sentimentul că suntem în rândul lumii, că suntem buni, că suntem ca ceilalţi, ca majoritatea... Uităm însă că răul face parte şi el din noi, că nu trebuie neapărat să ia forme monstruoase, dar că poate lua forma indiferenţei, nepăsării... 

Şi că dacă nu ar fi el - răul - atunci ce motivaţie am mai avea să încercăm să fim mai buni.

În seara asta nu am să-mi mai lustruiesc armura. Am s-o agăţ undeva sau ,cine ştie, poate am să o arunc pe un scaun,ş i am să o las acolo până mâine când o să mă hotărăsc dacă o iau sau nu cu mine în noua călătorie a zilei de mâine.

Colors of languages

I have always dreamed to be an artist. Unfortunately as I was never a promising painter I had to settle for writing. And this is how writing has become my way of “painting” the world with words.

Learning foreign languages has come as a need to better understand things, people around me and eventually myself. Of course it was also a tool for self-improvement.

The linguistic universe of my first language as large as it might be, proved not to be enough. I have probably experienced the same need a painter feels while mixing colors and creating new ones. I have always had a terrible need of interacting with different people, different cultures and what better means to do it than languages?

For me, languages have their own colors, the ones my mind, my affection assign them.

French is blue, my favorite color. It is a language who makes me smile when hearing the first words. Speaking it makes me feel young, amusing, jovial.

English is silver white. I feel rigorous, extremely polite while talking it. Still, can’t help showing a timid smile in the corner of my mouth. And Spanish... well Spanish is passionately red, like fire, powerful but with a bit of hidden softness.

I don’t recall having troubles learning these languages. I have learned them with joy and a sort of childish curiosity to discover not only new words, but also new meanings. This is why I am not longer only Romanian, I am Romanian with a little touch of French, English and Spanish. 

I have written this little text for the contest Tongue stories, a project of European Commission.The prize is a short trip to Bruxelles.

So, if you liked the text you can vote me at:

http://tonguestories.eu/ro/contestant/ana-maria-871
http://tonguestories.eu/ro/ contest/vote/871?token= 60fdc727df0ed80c498de37ebe4019 b6