Cum să fii Moş Crăciun? Un ghid.

Ştiu, titlul sună aşa ...ca de revista Cosmopolitan, însă faceţi un efort, depăşiţi-l şi citiţi un pic mai departe. Probabil ştiţi până acum că nu-mi plac clişeele: verbale, comportamentale, de niciunele... Încerc să le evit, ba aş putea spune că fug de ele ca "necuratul de tămâie". Nu ţuguiaţi buzele şi nu spuneţi, vă rog, "ha, ha, păi uite că tocmai ai comis-o, asta cu Moşu'"! Până la urmă, nu e vina mea că toată lumea, chiar toatăăă lumea!, l-a "arestat" pe Moşu, l-a "înhămat" şi l-a pus să tragă din greu la sania marketingului (aproape) mondial.

Însă, de data asta, eu nu vă cer să cumpăraţi nimic, ci să intraţi un pic în atmosfera reală a sărbătorilor de Crăciun. Şi cum altfel am putea să facem asta, dacă nu dăruind un pic din ceea ce avem deja.

Aşa că, dacă aveţi pe acasă jucării, jocuri, hăinuţe, gadget-uri bune, însă de care copiii voştri s-au plicitisit şi nu mai vor să le vadă, fiţi generoşi! Nu le lăsaţi să zacă în cutii de la IKEA, debarale, boxe, subsoluri... 

Faceţi o faptă bună şi donaţi-le!

Fiţi generoşi şi învăţaţi-i şi pe copiii voştri să fie la fel.

Sunt o mulţime de copii care s-ar bucura să primească şi să folosească toate aceste lucruri. Printre ei, sunt şi copiii de la secţia de neurologie de la Spitalul Gomoiu din Bucureşti. În cazul în care puteţi să faceţi asta, scrieţi-ne:

Adina Istrate sau Ana Cătănuş

Eu cred că printre voi sunt mulţi Moşi Crăciun, Zâne, Spiriduşi sau Spiriduşe care aşteaptă doar un semn să iasă la iveală. 

Şi ce Crăciun grozav vom avea toţi dacă în Ajun, când facem bradul, împachetăm ultimele cadouri şi ciugulim pe furiş bomboane de pom, ne vom gândi că undeva, poate acasă sau într-un pătuţ de spital, un copil se bucură cu şi din tot sufletul pentru ceva ce a primit de la noi!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.

Despre acceptare...

Aţi văzut vreodată pe stradă oameni care sunt foarte încruntaţi, îşi mişcă buzele, fără a lăsa să se audă cuvintele, ca şi când ar avea un dialog alert cu cineva...Sau oameni care gesticulează? Nu mă refer la oameni cu probleme psihice, ci la oameni care acaparaţi, asaltaţi de o anumită problemă continuă să o dezbată în minte chiar şi atunci când merg pe stradă. Nu se pot desprinde de ea. Par prinşi într-o lume separată, în care încearcă cu încăpăţânare să-şi rezolve problema. Fie că este vorba despre un conflict, despre o problemă la serviciu sau una în viaţa personală...

Ligia Macovei, Fată din Sicilia

Cam aşa sunt eu acum. Prinsă parţial într-o lume în care caut explicaţii pentru o serie de lucruri care se întâmplă, mie sau celorlaţi, soluţii pentru cum ar putea fi gestionate astfel încât să lase cât mai puţine "zgârieturi"... 

Până acum, soluţii nu am găsit. Poate, doar o explicaţie. De asta, acum o sa scriu câte ceva despre acceptare. 

E ciudat cum un cuvânt pe care-l folosim curent, care descrie un comportament, o atitudine, pe care o asumăm, mai des sau dimpotrivă, poate fi cheia rezolvării atât de multor nefericiri, tristeţi şi uneori spaime...

Pot să spun că în viaţa mea am avut parte de momente triste, unele dramatice (nici pe departe atât de multe sau dramatice ca în cazul altor persoane, însă semnificative pentru mine şi evoluţia mea, ca să zic aşa). 

M-am luptat cu ele, am încercat să le depăşesc şi am încercat din răsputeri să le accept. Nu pentru că acceptarea ar fi dus la o vindecare mai firească sau mai sănătoasă, ci pentru că nu am avut încotro. Toţi cei din jurul meu mi-au spus asta, chiar şi eu mi-am spus-o...

În realitate, în cazul meu, însă acceptarea nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri şi aş îndrăzni să le numesc nesemnificative. În rest, nu am reuşit. Nu cred că încăpăţânarea a fost de vină, ci, mai degrabă, neputinţa şi frica în faţa lucrurilor care se (ţi se) întâmplă. Nu le înţelegi, au un final total inacceptabil şi, cu toate astea, nu poţi face nimic, dar absolut nimic, pentru a le împiedica. Nu stă în puterea ta. Şi totuşi, trebuie să accepţi... 

Şi cred că aici intervine problema: credinţa/dorinţa/aşteptarea (iraţională, e drept) că putem controla lucrurile din viaţa noastră, că putem face astfel încât lucrurile să fie bine, în regulă... Şi că, dacă ne vom da silinţa suficient, va fi bine... Vom fi feriţi de tragedii, de suferinţele noastre sau ale celor din jur, de depresii... 

Doar că în viaţa reală nu putem fi feriţi de toate astea sau, mai bine zis, nu ţine de noi, nu stă nici în puterea noastră, nici în controlul nostru... decât într-o măsură foarte mică. Cea mai mare parte ţine de genetică, de predispoziţie, de întâmplare... Iar odată ajuns aici, se pune problema "cum supravieţuiesc, cum trec mai departe". 

Ligia Macovei,
Fată din Sicilia (detaliu)

Soluţia mea de până acum a fost lupta+împotrivirea încrâncenată. A funcţionat, în sensul în care am supravieţuit, am mers, chiar şi dacă parţial, mai departe. Dezavantajul unei astfel de soluţii ţine însă de consumul de resurse. Este epuizant să te împotriveşti tot timpul, chiar şi emoţional (sau mai ales emoţional). 

Nu a fost sau mai precis nu este o soluţie ivită dintr-un soi de trufie... Acceptarea părea, pur şi simplu, o cedare, un pas care te aducea mai aproape de înfrângere... acceptarea părea sinonim cu a te lăsa copleşit (de durere, de dificultatea situaţiei cu care te confrunţi).

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru acceptare, mai ales că, sincer, nu ştiu cum poţi să ajungi la ea, însă este un lucru la care m-am tot gândit în ultima vreme. Pentru că o "acceptare sănătoasă" ar putea fi baza pentru o refacere mai sănătoasă.

Însă, cum transformi acceptarea dintr-un deziderat raţional, să-i spunem, într-o realitate emoţională? 

Şi să nu-mi răspundeţi: "cu înţelepciune", că o să vă răspund şi eu, citând pe cineva, "de asta nu avem!". Adaug, deocamdată.

Eu o să continui să caut formula. Nu am certitudinea că o s-o găsesc, dar, măcar, promit să mă gândesc la ea.

Update:
Acceptarea, resemnarea, tristetea, bucuria, iubirea, uimirea, nedumerirea, uitarea,  pierderea, regăsirea...Toate sunt aici.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.

O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.

Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".

 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".

 "Nu e adevărat", spuse copilul.

"Ei, atunci, ia spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.

Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".

*

Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 

Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

Instrumente de scris

Stilouri, pene, peniţe, pixuri, creioane... Le iubesc! Pe toate! Niciodată nu sunt îndeajuns de multe, îndeajuns de colorate, îndeajuns de...

Cred că aş putea să mă numesc colecţionară de instrumente de scris sau mai bine nu. Colecţionarii (în percepţia mea) sunt oamenii care adună lucruri din aceeaşi categorie din pasiune, însă dragostea pentru ele, nevoia de a le proteja îi face să se rezume doar la a le privi, nu a le folosi. De asta, cred, că  nu sunt o colecţionară. Eu le strâng pentru a le folosi. 

Între mine şi pixurile, stilourile, pe scurt condeiele mele există o legătură specială. Ştiu de unde le am, pe fiecare în parte. De fapt, îmi pot aminti cu o precizie aproape înfricoşătoare momentul, contextul, locul din care le-am luat. La fel, oamenii care mi le-au dăruit şi cu ce ocazie. Este şi o modalitate de a ţine, mental, legătura cu toate acele locuri, cu toţi acei oameni. 

Iubesc de-a dreptul, şi credeţi-mă, nu exagerez, să scriu de mână. 
Într-o epocă în care tehnologia face paşi mari în fiecare zi, în care Ipad-ul, Iphone-ul sau Mac-ul au devenit "must have-uri" (asta ca să ne păstrăm în limbajul specific epocii), când comunicarea a devenit mai mult online decât offline (ha!), de ce se încăpăţânează unii să mai scrie de mână?

Să fie oare un refuz al modernităţii? O declaraţie de război sau o sfidare la adresa gadget-urilor? Nicidecum! Nu în cazul meu. Mă pasioneză noul. Chiar dacă nu-mi pot cumpăra cele mai noi gadget-uri, aplicaţii, programe, îmi place să le descopăr, să învăţ să le folosesc... Pentru că îmi place noul şi pentru că e necesar. Lumea în care trăiesc seamănă foarte puţin cu cea în care am crescut, iar adaptarea include şi apelul la noile metode de lucru, comunicare...

Revenind însă la condeiele mele dragi... Ele ascund altceva decât un eventual snobism (cel puţin în cazul celor care scriu cu stiloul se spune că aceştia trădează eleganţă şi snobism în egală măsură).

Între instrumentele mele de scris şi gândurile, sentimentele, stările mele de spirit există o legătură de dependenţă. Se alină unele pe altele, se completează, se determină. La fel cu inspiraţia.

Cele mai multe dintre textele de pe acest blog au fost scrise mai întâi de mână. Pe agende, pe hârtii colorate... Apoi au fost culese în calculator, pentru a-şi găsi drumul către voi.

Ce pierdere de timp, ar putea spune unii!

Poate, dar nu pentru mine. Scrisul de mână mă ajută să-mi adun gândurile, să le sistematizez. Scrisul de mână, de mâna mea, nu e doar ceva personal, ci este o mărturie în timp a ceea ce am fost eu. Trădează momentele de bucurie, atunci când literele sar sprinţare pe foaia de hârtie, tristeţea, supărarea sau enervarea, atunci când sunt apăsate, mai mai să rupă hârtia, sau aliniate milităreşte, dragostea, atunci când sunt rotunjite, ordonate şi adresate persoanelor dragi.

Scrisul de mână te învaţă să aştepţi, să aştepţi ca destinatarul să primească o scrisoare, un cadou, o vedere trimise poştă, să aştepţi o reacţie, un răspuns...

La fel, scrisul de mână are un efect terapeutic. E o modalitate de a încetini iureşul ameţitor al gândurilor noastre, nu întotdeauna pozitive.

Astfel stau lucrurile cu instrumentele mele de scris...

Şi după-amiază, după ce se va fi potolit  zarva unei zile de duminică, voi alege o hârtie colorată şi un stilou care să se potrivească  stării mele de spirit şi, poate, voi mai scrie o poveste...

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Bonjour tristesse

La textul acesta mă gândesc de câteva luni deja. Mi se pare necesar, actual şi, posibil, util. Subiectul însă e sensibil, fragil, aş putea spune. Genul ăla de subiect pe care nu ştii de unde să-l începi, cum să-l tratezi. Genul de subiect despre care oamenii preferă să păstreze tăcerea. Doar că în cazul ăsta tăcerea nu vindecă şi, în niciun caz, nu ajută. Aşa că azi o să vorbesc despre unele dintre "suferinţele sufletului": depresia, anxietatea şi atacul de panică.

Un lucru aş vrea să fie clar de la început: nu sunt psihiatru sau psiholog, nu am niciun fel de pregătire specială în acest domeniu. Sunt doar o persoană care a citit nişte lucruri, s-a interesat de aceste probleme şi, poate, are un simţ de observaţie ceva mai dezvoltat. Nu am pretenţia că pot descrie ştiinţific, specializat ce înseamnă aceste suferinţe ale sufletului. Nici nu-mi propun asta! Ce-mi propun, însă, este să aduc în atenţie nişte probleme cu care se confruntă mulţi oameni, mai mulţi decât sunt dispuşi să recunoască, şi să scriu un pic, într-un limbaj mai simplu, ce înseamnă anxietatea, depresia, cât de important este să ne dăm seama că traversăm o astfel de situaţie şi, mai ales, cât de important este să căutăm ajutor.

Cu câteva zeci de ani în urmă, e adevărat la începutul secolului trecut şi mai înainte chiar, nu se vorbea despre depresie, ci despre melancolie, ca o formă persistentă de tristeţe. 
La fel, nu se vorbea despre anxietate, ci despre persoane mai temătoare, poate excesiv de sensibile.

Lucrurile s-au schimbat, vieţile noastre, mai bine zis ritmul vieţii noastre a devenit din ce în ce mai alert, aşteptările pe care avem de la noi sau de la cei apropiaţi au devenit din ce în ce mai mari, dezamăgirile mai multe decât bucuriile...

Anxietatea, depresia au depăşit graniţele nomenclatoarelor medicale, de diagnostice, devenind termeni uzitaţi în limbajul cotidian. Dacă sunteţi atenţi, o să constataţi că cei din jurul nostru le folosesc foarte des. De câte ori nu aţi auzit: "ma simt deprimată", "sunt anxioasă".

Dar ce sunt anxietatea, depresia ş.a.m.d.?

Anxietatea e acea tulburare caracterizată prin teamă sau îngrijorare excesivă, constantă, continuă. Nu este acelaşi lucru cu îngrijorarea sau teama resimţite în situaţii care sunt sau pot deveni periculoase. Este firesc să-mi fie teamă dacă văd un animal sălbatic sau dacă mă intersectez cu o haită de câini agresivi. Anxietatea însă presupune o teamă constantă care vizează unul sau mai multe segmente ale vieţii. Uneori este determinată de evenimente concrete, traumatizante (doliu, ieşirea dintr-o relaţie, pierderea locului de muncă), alteori însă are la bază percepţii distorsionate, nerealiste asupra unor lucruri, comportamente care s-ar putea întâmpla, dar despre care, în mod real, nu avem nicio certitudine că se vor întâmpla. Perfecţioniştii se confruntă deseori cu anxietatea de performanţă, adică, mai simplu, dorinţa de a face totul bine, tot timpul şi teama aferentă că niciodată nu va fi suficient de bine.

Anxietatea persistentă reprezintă o bază solidă pentru apariţia atacului de panică. Acesta se caracterizează prin experimentarea într-un timp relativ redus, 10-15 minute, dar care poate părea o veşnicie, a unor senzaţii fizice  şi psihice extrem de neplăcute: palpitaţii, greaţă, ameţeală, senzaţie de derealizarea, depersonalizare, teama că urmează să se producă un atac de cord sau că persoana în cauză este pe punctul de a-şi pierde minţile. O descriere foarte bună a simptomelor atacului de panică, dar, şi mai important a ceea ce se întâmplă în corpul unei persoane în momentul în care se produce un atac de panică, aparţine psihologului Gabriel Dinu.

Toţi cei care au experimentat atacuri de panică ştiu cât de neplăcute sunt (descrierile merg mai mult spre ceva groaznic), însă tot aceştia ştiu că atacul de panică trece. La fel de adevărat este însă faptul că dacă acestea se repetă, devin "obişnuinţă", rezolvarea trebuie să aibă în vedere apelul la o terapie dedicată acestui tip de probleme (terapia cognitiv-comportamentală are, până la acest moment, rata cea mai mare de reuşită în diminuarea stărilor de anxietate, panică) şi, în unele cazuri, apelul, pentru o anumită perioadă, la medicaţie specifică.

În ceea ce priveşte depresia, care apare uneori asociată cu anxietatea, aceasta vizează o stare de spirit negativă, manifestată pe parcursul unei perioade mai lungi, de regulă câteva săptămâni. Cel care traversează o asemenea stare manifestă o tristeţe profundă, lipsă de interes pentru orice, inclusiv pentru propria persoană, plânge mult, nu mai găseşte motive de bucurie în nimic, experimentează tulburări ale somnului. Ce poate, din nou, să genereze depresia? De la traume puternice, de tipul doliului, divorţului, încetarea unei relaţii semnificative din viaţa noastră, pierderea locului de muncă, până la nemulţumirea constantă faţă de lucrurile din viaţa noastră (familie, slujbă, relaţii personale sau profesionale).

La ce bun aceste descrieri simple, succinte şi deloc specializate?

Pentru că sunt convinsă că e necesar ca oamenii care trec prin aceste stări să-şi dea seama ce se întâmplă cu ei, să găsească răspunsuri la întrebările pe care şi le pun şi să se îndrepte spre ajutorul de care au nevoie ca să meargă mai departe.

Probabil că dacă am avea curiozitatea să accesăm nişte date oficiale, am avea surpriza să constatăm că numărul celor care manifestă tulburări anxioase, depresive sau de panică este în continuă creştere. Acestui număr se adaugă cei care nu apelează la ajutor din multiple motive: pentru că le este jenă, teamă ca cei din jurul lor să nu-i considere nebuni (suferinţele sufletului, chiar dacă nu vorbim despre tulburări majore, stigmatizează social, mai ales într-o societate ca a noastră). Unii nu pot accepta ideea de a merge la psihiatru sau psiholog, ca a urmare a propriilor prejudecăţi. Caută cu disperare o explicaţie "organică" pentru stările psihice pe care le au şi, în ciuda faptului că analizele se încăpăţânează să-i "arate" sănătoşi continuă să refacă şirul investigaţiilor. A merge la psihiatru sau psiholog ar spune ceva negativ despre ei. Aşa că suferă în tăcere. Şi mai sunt aceia care nu-şi pot permite financiar vizitele la medicul psihiatru, costurile medicaţiei sau ale terapiei. Dar chiar şi în acest caz există soluţii: există cărţi, site-uri, forumuri asistate de psihologi. Situaţia este mult diferită faţă de acum 10 ani.

Şi dincolo de toate aceste soluţii mai există ceva care e gratis, e de încredere. E vorba despre părinţi, fraţi, surori, prieteni, toţi sau în parte ataşaţi ideii de a vă fi bine. Nu ezitaţi să le spuneţi prin ce treceţi, pentru că, în marea majoritate, ei vor fi cei pe care vă veţi spirjini în efortul revenirii la o viaţă plină de speranţă.

Iar cu abordarea celei mai potrivite soluţii terapeutice, cu răbdare şi implicare în "proiectul" revenirii personale, veţi putea spune cu zâmbetul pe buze:

Au revoire tristesse! 

*Titlul postului împrumută titlul cărţii lui Francoise Sagan, Bonjour tristesse. 

Câteva resurse:

Cărţi

Albert Ellis, Cum sa va controlati anxietatea - Terapia comportamentului emotiv-rational (T.C.E.R.)

Albert Ellis, Robert A. Harper , Ghid pentru o viaţă raţională

David Servan-Schreiber Vindeca stresul, anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza

Articole: 

Panica, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Depresia, doua viziuni: a celui care sufera si a psihoterapeutului

Site-uri:

www.psihosolutii.ro

www.psychcentral.com

www.psihoterapie.net

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Printre nori

Se întâmplă câteodată să fii pus în situaţii care te sperie. Nu vă gândiţi la catastrofe, la lucruri groaznice. Pentru unii e de a dreptul înfricoşător să treacă pe lângă câini, pe alţii îi sperie ideea unui păianjen Alţii, sunt destabilzaţi doar la ideea de a pierde controlul... Şi aici vorbesc despre oameni mari, adulţi, de la care se aşteaptă - în mod nedrept, aş spune - să fie tot timpul neînfricaţi, puternici, lipsiţi de teamă. 

Ce mai e specific adulţilor, însă nu şi copiilor, este că oamenilor mari nu le place să spună atunci când se tem. E ruşinos, e o dovadă de slăbiciune. Pe scurt: nu se face! Strică la imagine!

Printre nori...
Foto: Ana Catanus

Şi iată-mă un adult, căruia îi este teamă "să umble printre nori" şi, în plus, căruia îi este teamă să fie singur printre nori. Şi aici intrevine paradoxul: pentru că şi atunci când pleci undeva fără a fi însoţit de o persoană apropiată, de fapt, NU eşti singur. Eşti înconjurat de alte câteva zeci de oameni, unii relaxaţi, alţii la fel de speriaţi ca tine (dar care mimează mai bine siguranţa). Şi mai e ceva atunci când zbori şi ţi-e frică (şi aici vorbesc din nou din perspectivă personală): mai e teama că cel de lângă tine o să-şi dea seama că e ceva în neregulă cu tine, cine ştie ce o să gândească sau, mai rău, nu o să te ajute nici măcar cu un cuvânt. 

De unde vine teama? Poate din obişnuinţa de a crede că celorlalți nu le pasă. Şi de multe ori aşa şi este. Doar că nu întotdeauna. Şi tocmai de asta, excepţiile au ceva extraodinar de frumos în ele. Câteodată nici nu ne dăm seama cât valorează un gest simplu, o privire plină de simpatie îndreptată către un necunoscut.

Uneori oamenii oferă daruri. Nu, nu e vorba doar despre lucruri. Uneori oferă în dar amintiri, entuziasm, bună dispoziţie şi, uneori, da, uneori, ÎNCREDERE.

Faceți cunoștință cu Bogdan! 
Bogdan Andrei Criciotoiu
Sursa foto:
http://www.thsv-eisenach.de/aktuelles/bundesliga-news/-/detail/news
/entwarnung-bei-branimir-koloper-und-bogdan-criciotoiu-11035

Unii oferă daruri în mod conştient, voit, alţii o fac fără să-şi dea seama, dintr-un soi de reflex. Este pur şi simplu modul lor de a fi. Şi de multe ori, probabil, nici nu-şi dau seama cât de mult valorează darul lor pentru ceilalţi.

Iar pentru mine, o conversaţie de două ore într-un zbor spre Berlin valorează mult. 

În primul rând, dintr-un motiv egoist: pentru că nu am mai avut timp să-mi derulez prin minte toate scenariile catastrofice pe care le-am gândit înainte de plecare (şi credeţi-mă, când e vorba de scenarii catastrofice, aş putea să iau Oscarul!).

În al doilea rând, dar nu mai puţin important, pentru că am descoperit un tânăr frumos la suflet, drăguţ şi foarte atent faţă de un străin.

Iar pentru două ore, acest tânăr, să-i spunem pe nume, Bogdan, mi-a oferit în dar puţină încredere. Că o să fie ok, că nu se întâmplă nimic.... că nu pică avionul...

Ştiu, pentru unii din voi poate să pară ridicol... Pentru mine însă a fost important şi sunt recunoscătoare pentru asta.

Sunt recunoscătoare şi, într-un fel, bucuroasă şi mândră pentru darul primit. 

Şi sunt convinsă că aceeaşi încredere Bogdan le-o oferă şi colegilor de echipă, pentru că, ah! nu v-am spus!, Bogdan este handbalist, joacă la campiona României, HCM Constanţa, şi la NAŢIONALA ROMÂNIEI!

Aşa că: Bogdan, mulţumesc!

Şi, HAI ROMÂNIA! Măcar la handbal!

Up into the clouds!

Update:

Azi, la întoarcere, am stat lângă o doamnă drăguţă, dar care, în mod evident, traversa o stare dificilă. Nu se simţea bine, părea să resimtă o anxietate destul de puternică (ştiu ce vorbesc). M-am gândit să o întreb dacă pot să o ajut cu ceva. Să-i spun că înţeleg şi că e în regulă. Nu am făcut-o. Îmi pare rău.

Update la update :)

Bogdan joacă acum în Germania la TSG Ludwigshafen-Friesenheim.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

8 ani cât 8 zile

M-am trezit astăzi buimăcită. Buimăceala aia, ameţeala aia, care nu te lasă să-ţi dai seama instantaneu în ce zi a săptămânii eşti. Ştiu că e luna mai, că e pe sfârşite, şi mai ştiu că nu-mi place luna mai pe sfârşite. Încep să mă întreb cu jumătate de gând ce zi e azi şi sper să nu fie 30 mai, dar este. 

Inevitabil, nodul din gât se măreşte, ca o găluşcă pe care am mestecat-o ani şi ani şi care, totuşi, nu vrea să se lasă înghiţită. 

În final, nu am ce face: este 30 mai, ziua în care Gabi a plecat pentru totdeauna. 
8 ani, ca o ceaţă groasă, groasă ca neînţelegerea, ca neacceptarea, ca imposibilitatea resemnării. 

8 ani care par 8 zile. Pentru că furia, frica, groaza de întuneric, teama de uitare nu s-au diminuat, aşa cum ar spune unii că ar fi trebuit să se întâmple... 

Pierderea este singura rană care nu se vindecă niciodată pe deplin, se strânge, se cicatrizează, dar doare al naibii de tare la orice atingere sau  aducere aminte. Iar moartea, dispariţia, "plecarea" arde, ustură aşa cum te ustură ochii la încercarea de a privi soarele în faţă.

Învierea

Nu am avut niciodată sentimentul că sunt o persoană religioasa. Poate pentru că nu sunt în adevăratul sens al cuvântului. Încerc să respect sărbătorile creştine, ortodoxe, aşa cum respect ceva dat. Nu o fac formal. De fapt, mi-e greu sa explic de ce o fac. Sunt un om care crede, dar nu total, sunt un om care se îndoieşte, poate mai mult decât ar trebui, sunt un om care-şi pune întrebări, multe şi unele care se soldează cu răspunsuri de genul: "ei, ce mă baţi atâta la cap? nu vrei să pricepi! e aşa pentru că aşa e!".

Dincolo de toate contradicţiile/conflictele pe care le generază în mine credinţa - paradoxal, nu?, credinţa ar trebui, poate, să nască linişte, armonie, acceptare? - există o sărbătoare pe care o simt profund, aceea a Învierii Domnului. Cred că este singurul moment în care mă simt foarte aproape de Dumnezeu, în care nu-mi mai este teamă, în care zbuciumul din sufletul meu capătă sens. Este momentul în care simt că mă nasc din nou, că mai primesc o şansă să fac lucrurile mai bine, să văd esenţa, să dau la o parte vălul care-mi acoperă ochii minţii şi să mă bucur. Să mă bucur că exist, că am primit atât de multe, că pot să ofer...

Şi mai este ceva: Noaptea învierii este singura noapte în care nu mi-e teamă de moarte, în care hăul ăla groaznic, întunericul ăla pe care nu pot să-l accept, nu mă mai sperie. În noaptea Învierii este atât de multă lumină încât moartea nu pare decât o glumă nesărată.

Şi pentru că e o noapte atât de frumoasă, vreau să vă împărtăşesc nişte cuvinte care nu sunt ale mele, dar care, pentru mine, simbolizează speranţa Învierii:

"...Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus garanţia că moartea nu este un sfârşit, ci un început - începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere. A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri". Şi să crezi. Această credinţă neargumentată este, de fapt, singurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noastră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care îşi dezmiardă copilul, îi spune de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care şopteşte fiinţei dragi cuvinte pline de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adâncă: "Tu nu vei muri!". (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Al şaselea cuvânt către tineri. Despre moarte şi înviere, în Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Nemira, 2001.)

Hristos a înviat!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Oraşul care nu te vrea în el

Nu-mi place Bucureştiul! Ştiu, e deja un truism. Majoritatea oamenilor cu care vorbesc îmi spun asta. Este un oraş gri, plin - nu, arhiplin-, de maşini, fără trotuare, murdar, fără copaci, fără poveşti. Aşa şi este, însă mie nu de asta nu îmi place. Mie nu îmi place din cauza a ceea ce-mi transmite. Şi asta e o stare de tristeţe, tristeţe adâncă, durere şi furie, multă, multă furie. 

Bucureştiul este ca un copil sfios, care la un moment dat, ce-i drept demult, a părut că poate creşte frumos, corect, drept. Ar fi rămas fratele mai tăcut, poate mai sărăcuţ, al oraşelor-capitală din est sau mai dinspre vest. Nu a fost să fie! 

Zona Piaţa Matache, cu mai multă vreme în urmă....

Au venit oamenii care au dorit o altfel de societate. Şi au impus-o cu forţa. Să le spunem comunişti (dacă nu am să mă lansez aici în dezbateri despre ideologii este din cauză că acest text nu este despre regim politic, ci despre oraş şi despre noi, cei care-l locuim). Şi furia distructivă s-a dezlănţuit! Zone întregi au fost demolate, justificat sau total aiurea, case construite de arhitecţi celebri sau nu, bijuterii arhitectonice au ajuns pe mâna unor oameni care nu ştiau să trăiască în ele. Au fost puţini cei care au îndrăznit să-l apere sub comunism. Era greu, ne era frică, iar frica este un sentiment cât se poate de puternic şi de adevărat. 

Oraşul a supravieţuit! Cu greu, cu răni adânci, trăgându-şi cu greu răsuflarea, aşteptând libertatea. 

Şi libertatea a venit! Greu, cu sânge, dar a venit. Era şansa reconstrucţiei sau măcar a opririi măcelului. 

Nu a fost să fie nici de această dată!

Modul de viaţă pe care ei, cei noi, cei aleşi de noi de data asta, vor să ni-l construiască cere şosele largi, cât mai largi, turnuri înalte, cât mai înalte, şi copaci în ghivece. 

"Bucureştiul suferă, spun aleşii. Trebuie schimbat. Nu poate să respire! Are nevoie de un suflu nou! Bucureştiul are viitorul în faţă!"

O fostă casă superbă....
Zona parcului Luigi Cazzavillan, Bucureşti.

Nu ştiu cum vine asta, dar ce ştiu este că Bucureştiul, încet, încet nu mai are trecut. Vor spune unii: "are poveşti, domne', uite, tocmai am organizat la nu ştiu ce local de tradiţie, şi, culmea vechi domne', vechi, o întâlnire unde am spus poveşti despre Bucureşti". 

Se prea poate. Şi e foarte bine că se întâmplă.  Vom fi nişte oameni mai citiţi, mai cultivaţi, mai elevaţi. 

Dar nu vom fi nişte oameni care vor iubi oraşul care-i găzduieşte. Pentru că oamenii nu protejează şi nu respectă ceea ce nu iubesc, ceea ce nu simt că le aparţine.

Un oraş plin deja de cicatrici, Bucureştiul este zi de zi asediat, umilit, călcat în picioare. Dreptul sfânt la proprietate face ca zeci de case să fie lăsate în paragină, să moară, chiar să li se dea o mână de ajutor să moară mai repede, pentru ca în locul lor să se ridice blocuri, clădiri de birouri sau magazine. N-are a face că noua construcţie, plantata în ce a mai rămas din cartierele sfârşitului de secol XIX, zgârie retina şi bunul-simţ. Se numeşte viitor sau economie de piaţă.

Ceas de ceas, Bucureştiul îşi mai pierde o fărâmă din trecut, din istorie, din valori. Nu ar avea cum să fie altfel, pentru că tot ceas de ceas, noi, cei care-l administram/locuim/beştelim, noi cei care aşteptăm atât de multe de la el, contribuim, direct sau nu, la sluţirea lui.

Ne place sau nu, felul în care arată un oraş spune ceva despre oamenii care trăiesc acolo: ce valori au, ce preţuiesc, cum se raportează la trecut şi, mai ales, cum îşi văd viitorul lor şi al copiilor lor.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.