joi, 24 decembrie 2015

Sărbători cu bine!



Dragii mei prieteni, reali sau virtuali, vă doresc să vă bucuraţi de sărbători frumoase, aşa cum vi le doriţi voi! Să fiţi sănătoşi, liniştiţi, mulţumiţi şi încrezători că lucrurile pe care vi le doriţi se vor întâmpla, mai repede sau la timpul lor, dar se vor întâmpla. Vă îmbrăţişez cu drag, chiar dacă virtual.

My dear friends, I wish you enjoyed a beautiful Christmas time. May you be healthy, in peace with yourself and confident that all your wishes will come true at the right moment. A big hug from me!




And for my non Christian friends, may this end of the year find all of you healthy and confident in the good that will come.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

M-am gândit să scriu o carte....O altfel de carte

Scriu. Este parte a meseriei mele să scriu. Scriu de regulă despre istorie. O fac într-o manieră ştiinţifică. Încerc să scriu obiectiv, onest, să fiu corectă. Credeţi-mă, nu este un lucru simplu!
Dar acum vreau să scriu o carte, o altfel de carte. O carte legată de experienţele mele, foarte personale, foarte greu de împărtăşit altfel.
M-am gândit la un fel de carte de tipul "self-help". Nu ştiu cum s-ar putea zice mai bine în limba română. Poate o "carte-ajutor"? O carte care îi poate ajuta pe ceilalţi, cei care trăiesc experienţe similare, să conştientizeze că nu sunt singuri, să meargă mai departe, să găsească soluţii.


Ideea mi-a încolţit în minte de mai multă vreme. 


- Ce-ar fi dacă....? m-am gândit. 


Apoi, m-am răzgândit: - Cărţi din astea scriu oamenii de meserie: psihologii, psihiatrii... Prea ne pricem toţi la toate. Hai să-i lăsăm pe specialiştii în domeniu să scrie cărţi.


Apoi, m-am gândit din nou:- Şi totuşi, poate oamenii ar vrea să citească despre problemele lor şi în alt fel decât (de)scrise ştiinţific. Ştiu că eu am vrut. Am căutat. Nu am găsit sau nu am găsit exact ce căutam. În schimb, mi-am dat seama că aş putea să le scriu, să le descriu. Să dau contur acelor experienţe pe care le simţim, dar pe care nu reuşim să le punem în cuvinte.


https://www.pinterest.com/pin/355010383097047184/

Ştiu, am scris deja că vreau să scriu o carte, dar nu v-am spus despre subiectul ei. Nu am uitat! Doar am evitat. M-am pitit după cuvinte, ca un copil timid, speriat.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
O carte despre anxietate, despre atacuri de panică, despre depresie, despre frici. Pe scurt, o carte despre ceea ce mulţi oameni trăiesc în tăcere, în prea multă tăcere. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă cu ei, pentru că nu au puterea sau posibilitatea să caute sau să ceară ajutor, pentru că le este jenă, le este ruşine, le este teamă de privirea celorlalţi, pentru că... Atât de mulţi "pentru că"...
O carte care nu propune soluţii absolute, nu te-nvaţă cum să biruieşti anxietatea într-o săptămână, ci o carte despre realitătăţi, căutarea şi găsirea unor soluţii. Nu va fi cartea unui învingător, ci a unui luptător, care mai şi cade, mai şi petrece ceva vreme pe jos, dar care face tot ce poate el să se ridice.
M-am gândit să scriu o carte... O altfel de carte.
Nu m-am hotărât, însă tare aş vrea să încerc. Mai întâi, pentru mine. Apoi, pentru toţi cei cărora le-ar fi de ajutor.
Şi acum, aş vrea să vă întreb pe voi, cei care mă citiţi sau doar sunteţi în trecere, cum vi se pare ideea.
Tare mi-ar plăcea să ştiu.


miercuri, 21 octombrie 2015

Oameni buni


Eşti un om bun, i-am spus!
S-a uitat la mine mirată. Pe buze îi stătea răspunsul care-i venea de cele mai multe ori când îi spuneai ceva frumos despre ea: ei, sunt pe naiba! În schimb, s-a reţinut. A zâmbit şi a spus: "şi tu eşti un om bun".
N-am zis: ei, pe naiba! Eu nu zic aşa. Când presimt că se apropie un compliment, ocolesc situaţia şi dau brusc în autoironie: "normal că sunt! sunt chiar CEA mai bună!"
În schimb, de data asta, mi-am înghiţit autoironia şi i-am spus pentru prima dată: nu, eu sunt un om care face lucruri/fapte bune din când în când. Tu, în schimb, tu eşti un om bun în esenţa ta.
Părea că nu înţelege. Care e diferenţa? Care e relevanţa? De ce e nevoie de categorii?
Spun: nu e nevoie de categorii (ştiu, voi o să spuneţi: păi, cum zici că nu e nevoie? ce faci tu aici, dacă nu categorisiri...).

Nu, chiar nu e nevoie de categorii. Doar aşa, acum, mintea mea a simţit nevoia să dea un nume unei realităţi diferite de a mea - a omului care face fapte bune într-un mod raţional.
Oamenii buni, cei care au o bunătate intrinsecă, acţionează instinctiv, ca un reflex. Dau, oferă, renunţă în favoarea altcuiva fără a-şi face calcule complicate înainte. O fac pentru că aşa sunt ei, aşa simt în primul rând, şi, de abia apoi, pentru că este bine. Uneori, o fac chiar în detrimentul lor.
Nu, nu-i transform pe aceşti oameni în supraoameni, sfinţi... Au momentele lor de egoism, de vanitate, când îi rănesc pe ceilalţi. Căci până la urmă sunt oameni...
Cum recunoşti oamenii buni de cei care fac fapte bune? Unii ar spune că e total irelevant, câtă vreme binele este înfăptuit.
Aşa şi este!
Revenind...
Cum îi recunoşti? Cum îi vezi?
E suficient să stai în preajma lor. Să-i priveşti când fac fapte bune sau nu. Când sunt trişti sau căzuţi la pământ.
Şi dacă o să ai suficientă răbdare şi dacă te pricepi un pic, vei vedea luminiţa de oameni buni pâlpâind în ei.

miercuri, 14 octombrie 2015

M-am intors!



M-am întors! După o perioadă de absenţă, mai bine zis de fugă.
M-am întors! Nu la blogul meu, căci el nu reprezintă decât o oglindire a mea. 
M-am întors la mine, la ceea ce sunt.
Leonid Afremov, Fall Marathon
(click to see full source)
Uneori absenţele, mai ales cele neplanificate, sunt benefice. Spun absenţă neplanficată pentru că a fost ...neplanificată. Nu mi-am spus: iau o pauză. Şi nici: mâine, poimâine, peste o lună scriu din nou. Nu mi-am zis nimic. Doar m-am lăsat pradă fugii. 
Şi am fugit. 
Mental. 
Am parcurs sute de kilometri de gânduri doar ca să mă întorc de unde am plecat. 
Şi m-am întors! Nu sunt chiar la fel. Am convingerile mai bine împlântate în ţărâna minţii şi sufletului meu. La fel şi acceptarea modului meu în care disting binele de rău.
Nu am mai puţine întrebări sau frustrări sau nedumeriri...
Dar...
Am mai multă încredere în capacitatea mea de a vedea, de a cunoaşte/recunoaşte binele.
Am mai multă înţelegere faţă de mine şi de cei din jurul meu.
Şi mai multă încredere în ceea ce sunt şi ceea ce nu ar trebui să fiu.
M-am întors!

duminică, 5 aprilie 2015

De vorbă cu Dumnezeul meu


Se întâmplă, poate deseori, să ne simţim năpădiţi de gândul deznădejdii. Ne trezim ghemuiţi în fiinţa noastră, tremurând speriaţi şi întrebându-ne: "ce-am făcut noi din viaţa noastră"? 
Ce-am realizat? 
Fireşte, în momente din astea pare că nu prea mult, spre nimic... 
Nu mă refer aici la carieră, proprietăţi, vacanţe, ş.a.m.d., ci la cât sau, mai bine, ce anume, am fructificat din darul pe care l-am primit: viaţa. Mai mult, cum am folosit celelalte daruri/daturi care ne-au venit odată cu viaţa: sănătatea, inteligenţa, creativitatea...
Căci în funcţie de credinţele fiecăruia - Dumnezeu, ruleta genetică sau întâmplarea - aceste daruri/daturi au ajuns la noi, în vreme ce la alţii nu.
Conştientizarea acestui lucru duce uneori la adâncirea dilemei existenţiale şi la asurzitoarea întrebare: "ce-am făcut până acum?".
Doar că aceasta nu este decât o parte, cea rostită, a întrebării care ne macină. Cealaltă parte, de care ne ruşinăm prea tare pentru a o spune cu voce tare, este "ce-am realizat până acum în comparaţie cu X cunoscut, Y amic, Z prieten" care par să fi făcut atât de multe...
Şi aici pare-se că zace o parte din chinul interior: aparenţa, incerta fericire, armonie, a celuilalt. Puterea lui, aparenta lui putere, de a fructifica.... Şi eşecul nostru....
Un eşec însă la fel de aparent, pentru că, în realitate, dincolo de darurile amintite mai sus, am mai primit unul, nepreţuit: individualitatea, unicitatea.
Suntem diferiţi, avem nevoi, aşteptări, vise diferite. Şi dacă ne-am putea concentra pe ele, dacă am putea exploata la maximum abilităţile pe care le avem, în loc să visăm la altele care, deşi nu ni se potrivesc, strălucesc atât de tare la ceilalţi, atunci, poate ne-am simţi mai aproape scopul vieţii, oricare ar fi el, cel adevărat.
Şi, atunci, la întrebarea care deseori îngenunchează: "ce-ai făcut până acum cu viaţa ta?" răspunsul potrivit ar fi: "am trăit!" 
Am trăit pe cât am putut în adevăr, în curăţenie sufletească, în speranţă şi încredere.
Şi am mai trăit, câteodată, în invidie, în intoleranţă, răutate. Am privit de sus, în loc să-mi cobor privirea, am judecat.... 
Şi-mi pare rău.
- Şi de ce-ţi mai pare rău?
- Că nu sunt în rând cu lumea, că nu sunt ca cei din jurul meu...
- Şi crezi că ai putea să fii?
- Nu, nu cred.
- Şi, atunci, de ce-ţi pare rău? Te-ai gândit că poate eşti făcut pentru altceva? Faptul că şiruri de oameni îmbrăcaţi la fel declară că ei ştiu ce aştept Eu de la voi înseamnă că au dreptate? Faptul că spun: "veniţi la noi, căci numai prin noi veţi putea ajunge la El" înseamnă că este adevărat? Sau împărţeala lor în rău şi bine, în păcat sau lipsă de păcat este întotdeauna bună?
De fapt, aşteptările Mele sunt mult mai mici.
Nu cer sacrificii, nu cer să vă târâţi în genunchi. Nu cer să nu greşiţi, ci să vă recunoaşteţi greşeala măcar în faţa voastră şi să încercaţi să o reparaţi.
Cer doar să aveţi încredere în bine, în adevăr, în frumos, în viaţă. 
Căci în toate aceste lucruri sunt Eu.

***

Se apropie Paştele şi, de ceva vreme, această sărbătoare, poate cea mai mare a Creştinătăţii, îmi provoacă  o trăire aparte.
Sunt câţiva ani de când vorbesc din ce în ce mai rar cu Dumnezeul meu. Mai întâi, i-am întors spatele cu furie, aproape cu ură, apoi, l-am ignorat, şi, mai apoi, l-am iertat. Şi am vorbit din ce în ce mai rar cu el, spre deloc.
Şi totuşi de Paşte, în ultimii ani, am stat unul lângă altul. 
Eu şi Dumnezeul meu.
Eu nu i-am mai spus despre îndoielile mele, iar El nu mi-a cerut nimic.
Doar am stat unul lângă altul.
Eu i-am spus: Eşti într-adevăr aici!
Iar El mi-a răspuns: Da, sunt aici!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2015

sâmbătă, 7 martie 2015

Licoarea fermecată

A fost odată ca niciodată o fâşie de pământ de forma unui pătrat. Şi locul acesta se numea Oraşul Morilor de vânt, ceea ce era destul de ciudat dacă ţinem cont de faptul că în oraş, de fapt la marginea lui nu exista decât o moară de vânt, şi aceea veche şi părăginită.
În ciuda numelui care trezea câteodată interes, oraşul morilor de vânt nu era foarte diferit de celelalte locuri din lume. Poate că nu era la fel de modern ca alte oraşe, poate că nu avea clădiri vechi de sute de ani, dar, la fel ca şi celelalte locuri din lume, oamenii de aici erau preocupaţi de aceleaşi lucruri: să muncească, să iubească, să spere. Pe scurt, să trăiască. Şi încă ceva: căutau din răsputeri să fie fericiţi. Da, fericiţi! Căci fericirea, fără să ştie cineva ce este exact, rămâne visul de totdeauna al oamenilor. 
Ca peste tot în lume, oamenii din Oraşul morilor de vânt încercau să-şi găsească fericirea, imaginând soluţii care mai de care. Îşi făceau planuri, vise, îşi construiau rutine zilnice care să-i aducă mai aproape de ea sau o cereau divinităţii. Dar mai era ceva: cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri purtau zvonul că undeva, departe, într-un loc numit Oraşul albastru, ar fi existat o licoare fermecată care odată băută avea darul de a te face să-ţi uiţi tristeţile, să trăieşti mai bine şi mai mult, să vezi viaţa în culori vii. Altfel spus, o licoare care aducea fericirea. Asta era tot ce se ştia.
Să fi existat curajoşi care să fi plecat în căutarea ei? Fericiţi care să o fi găsit? Greu de spus, pentru că  nimeni nu vorbea despre asta.
Photo credits:
http://www.acmphotography.com/2009/
12/forgotten-postcards-gallery/
Şi iată că într-o seară, cuvinte rătăcite la răspântie de drumuri duseră vestea despre licoarea fermecată la marginea oraşului. Era noapte iar din moara învechită răzbătea lumina palidă a unui opaiţ. Aşezată la o masă, cu capul strâns în mâini o fată gândea cu voce tare:

- "O aiureală asta cu licoarea fermecată. Păi dacă ar fi existat, s-ar fi dus războaie pentru ea. Am fi aflat de ele. Nu e ca şi cum am trăi la marginea pământului.
Şi totuşi, dacă există, dacă este acolo? Asta mi-ar putea schimba cu totul viaţa. Aş fi fericită, nu ca acum! Ce am eu aici? Nimic! O moară veche, din care curg scânduri şi un pământ sterp. Atât! 
Asta e! Mă duc! Ce-am de pierdut? Simt că am să o găsesc! Licoarea va fi a mea şi voi avea o altă viaţă, o nouă viaţă". 

Decizia fu luată şi a doua zi fata porni la drum. Avu noroc şi găsi câţiva negustori care mergeau tot spre Oraşul albastru. Cu aşa tovarăşi de drum fata nici nu simţi cum trecuse timpul şi iată că se găsea la porţile Oraşului albastru.
Îşi luă rămas bun de la negustori, trase aer în piept şi făcu un pas mare dincolo, în Oraşul Albastru.

"- Şi acum, încotro? gândi fata. Unde să fie licoarea fermecată?" Închise ochii pentru câteva secunde lăsând toate celelate simţuri să se ascută şi să o ghideze. Nu putea să oprească oamenii pe drum să-i întrebe dacă au auzit de o asemenea licoare. Trebuia să se descurce singură.  Nu exista aşadar decât o singură cale. Simţurile îi vor spune încotro să o ia.

"- Deci pe unde? Stânga sau dreapta? Stânga!"
O luă pe nişte străduţe întortocheate, urmărind cu ochi iscoditori orice semn care ar fi putut să-i îndrepte paşii spre minunata licoare.
După o perioadă, ajunse într-o piaţă imensă ticsită de oameni. Negustori, artişti sau simpli gură-cască făceau ca piaţa să fie un furnicar în continuă mişcare. Năucită de vuiet şi de aglomeraţie, fata se trase mai la margine. De acolo, putea distinge clar o grămăjoară de oameni în jurul a ceva, nu era clar ce anume. Din locul unde se afla fata era imposibil de văzut. Aşa că îşi făcu loc prin mulţime şi înălţată pe vârfuri se strădui să vadă despre ce era vorba. 
Foto: Ana Cătănuş ©2015
Un artist picta cu o viteză neobişnuită ceva. Înmuia pensulele în borcănele colorate, trăgeau tuşe rapid pe hârtie, sufla ca să se usuce şi o lua de la capăt. Încet încet o mare roşie prindea contur. O mare nesfârşită de maci. Fata privea fascinată. Grămada de oameni se mişca, se schimba, numai ea rămânea nemişcată, privind cum, mac după mac, marea cea roşie acoperea totul.
Şi, deodată, ceva neaşteptat se întâmplă: pictorul se ridică brusc, luă ceva de pe masă, se îndreptă spre fată, îi luă mâna şi-i aşeză în palmă un mac.

"- Ia-l, e pentru tine, spuse pictorul."
După care, fără alt cuvânt se aşeză la masă şi îşi reluă munca.
Fata luă macul şi îl întoarse pe toate părţile.

"- Să fie oare un simplu mac sau mai mult? Să fie oare un semn? Licoarea fermecată era aproape iar macul asta îi spunea?
-Cu siguranţă aşa este!, gândi fata.
N-am timp de pierdut! Mai departe, deci! Dar pe unde?"

Închise ochii şi se gândi:

"- Licoarea fermecată este a mea, iar paşii mă vor duce cu siguranţă spre ea ."

Simţi răcoarea vântului de toamnă, mirosul frunzelor îngălbenite gata să lase copacii dezgoliţi în faţa iernii. Din depărtare vântul aducea fărâme din acordurile unei muzici nemaiauzite. Fata deschise ochii: într-acolo trebuia să meargă! Şi o luă din nou pe străduţe, încordându-şi toate simţurile, încercând să se apropie cât mai repede de locul de unde izvora minunata muzică.
Merse preţ de câteva zeci de minute fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, fără măcar să-şi umezească buzele cu o picătură de apă. Merse de-a lungul unui curs de apă, până ce simţi că se apropie de locul de unde se auzea muzica.
La câţiva paşi în faţa ei se deschidea un pod un pic ciudat, care pe cât era de mic, pe atât era de ticsit cu prăvălii. Dar nu orice fel de prăvălii, ci locuri care adăposteau operele celor mai iscusiţi bijutieri din Oraşul Albastru.
Fascinată de strălucirea preţioaselor obiecte, fata zăbovi la fiecare prăvălie în parte. Fire de aur, pietricele colorate, bijuterii lucrate parca de mâini neomeneşti păreau că-i fură minţile. Raţiunea care-i mai rămăsese îi striga din răsputeri: "eşti aici pentru licoarea fermecată, nu mai pierde vremea, hai mai departe"! Dar glasul înţelept era prea slab pentru a ţine piept minunăţiilor strălucitoare.
Ca într-o transă, fata trecea pe lângă fiecare prăvălie, cerceta cu atenţie şi pleca mai departe. Părea că ar fi căutat ceva anume, dar ce oare?
Foto: Ana Cătănuş
Şi deodată, fata se opri în faţa unei planşe imense, plină cu bijuterii. De data asta nu mai cerceta fiecare obiect în parte, ci rămase cu privirea fixată într-un loc. Nici nu-l auzi pe vânzătorul care o îmbia să încerce ceva. Ochii lipiţi de un obiect mic nu vedeau altceva. Ca prin vis simţi cum cineva îi luă mâna şi îi aşeză în căuşul palmei un fluture mic, albastru.
Atât îi spuse negustorul: "ia-l, e pentru tine!", şi, rapid, îşi îndreptă atenţia către ceilalţi muşterii. 
Fata zâmbi: "asta era! un alt semn. Deci sunt aproape de licoarea fermecată". Şi zicând asta porni din nou la drum.
Mergea pe străduţe înguste, care dădeau una într-alta, cu ochii pe sus, căutând un semn, ceva care să-i spună că pe acolo era drumul către licoarea fermecată.
Şi merse, tot merse, până când picioarele începură să i se împleticească şi gândurile la fel.
Obosită se aşeză pe o bordură de piatră. Îşi ţinea capul în mâini şi privirea pironită în caldarâm.

"- Nu am să renunţ!, Nu am cum! Nu pot trăi fără licoarea fermecată!"

Îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Se străduia din răsputeri să nu plângă, dar era în zadar. Lacrimile-i şiroiau pe obraz...
Stătu un timp. Nimeni nu ar putea spune cât. Suficient cât să-şi adune ultimele fărâme de speranţă şi curaj. Trase aer adânc în piept şi îşi ridică privirea. Drept în faţa ei era o tăblie mare, îmbătrânită de vreme, care se bălăngănea sub puterea vântului. Nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi o dată şi încă o dată. Aici să fie? Literele scorojite spuneau că da. Scria clar: ANNA. 
- Aici era! Am ajuns! Aici trebuie să fie!
Foto: Ana Cătănuş
Şi spunând asta, fata se năpusti pe uşiţa mică, ascunsă în spatele tăbliei. Se trezi în faţa unui coridor lung şi întunecos. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, iar paşii, până atunci grăbiţi, erau înceţi şi greoi. 
La capătul holului se găsea o altă uşiţă cu geam, din spatele căruia răzbătea o pâlpâire de lumină.
Cu mâna tremurândă, fata apăsă clanţa. Uşa se deschise cu un scârţâit, lăsând să se vadă o cameră mică. La o măsuţă, un bătrânel meşterea ceva.
La auzul zgomotului, bătrânelul îşi ridică ochii şi privi curios la vizitatoarea sa:

"- Bună seara! Cu ce pot să vă ajut?"

Fata părea că nu aude. Doar se uita roată prin cămăruţa mică şi se gândea:

"- N-ar trebui să fie aici licorile fermecate? Dar nu seamănă deloc cu ce mi-am imaginat eu!
În locul unei camere tapetate cu sticluţe care mai de care mai colorate, adăpostind licoarea fermecată, am găsit o cameră sărăcăcioasă. Dar, stai! Poate că aşa trebuie să fie. La cât de preţioasă e licoarea, cine ar ţine-o aşa, la vedere? Sigur e ascunsă pe undeva!"

Dialogul interior fu oprit de un tuşit cu înţeles:

"- Am spus, bună seara! Pot să vă ajut cu ceva?"

Smulsă din vârtejul gândurilor, fata murmură:

"- Mda. Bună seara! Aici este...? De fapt, caut un loc despre care... Nu, nu, caut pe cineva care are o licoare.... "

Şi se opri brusc. Dialogul interior începu din nou:

"- Cum să-i spun ce caut? Poate o crede că sunt nebună! Auzi, licoare fermecată! Pe de altă parte, dacă e aici şi eu o pierd doar pentru că mi-e teamă să întreb? Sigur trebuie să fie aici! Am văzut semnul, scria negru pe alb".

Simţi cum cineva o privea insistent. Era bătrânelul, din ce în ce mai nedumerit.
Trase aer în piept. Asta avea să fie!

"- Ştiţi, începu fata- am făcut un drum foarte lung până la Dvs., în căutarea licorii fermecate."

Bătrânelul făcea ochii din ce în ce mai mari.

"- Licoarea pentru mine. O aveţi, nu-i aşa? Doar scrie pe uşă..."

Bătrânelul privea din ce în ce mai încurcat. Era evident că nu pricepea nimic.

"- Licoarea, continuă fata, o aveţi nu? Spuneţi-mi că da! Licoarea fermecată, cea care să mă ajute să-mi uit tristeţile, să sper mai mult, să văd viaţa în culori vii, să fiu fericită... E aici!  Uitaţi-vă, am urmărit toate semnele. Şi scotocindu-se în buzunar, fata scoase macul, fluturele albastru şi le aşeză pe masă.
- Şi mai este numele, tăblia...Spuneţi-mi că e aici!"

Dintr-odată, păru că bătrânul înţelegea de ce o fată străină de Oraşul Albastru se afla în cămăruţa lui sărăcăcioasă. Zâmbi trist. Nu avea ce să facă decât să-i spună adevărul.
Era rândul lui să tragă aer în piept:

"- Nu ştiu să existe o licoare fermecată, începu bătrânelul. Fireşte, am auzit poveşti când eram tânăr. Poveşti despre o licoare fermecată pe care dacă o bei îţi uiţi tristeţile, trăieşti mai mult şi mai bine, vezi viaţa în culori mai vii. Dar adevărul este că nu am găsit-o. Iar de la un moment dat am încetat să o mai caut. Mi-am dat seama că irosesc ceva mult mai preţios." Şi zicînd asta, deschise mâna şi îi arătă fetei lucrul la care meşterea: un ceas de buzunar, mic, rotund.

Foto: Ana Cătănuş
"- Ce legătură are ceasul ăsta vechi cu ce caut eu?", spuse îmbufnată fata.

"- Nu este vorba despre ceas, ci despre timp", spuse bătrânelul. Şi continuă:
"- Mi-am dat seama că irosesc timpul pe care-l aveam şi am abandonat căutarea, chiar şi gândul la licoarea fermecată".

Fata făcu ochii din ce în ce mai mari. Faţa îi trăda furia, oboseala şi dezamăgirea. Toate deopotrivă.

"- Dar semnul? Numele? Tăblia veche de afară? Ce o să-mi spuneţi despre asta?"

"- Ah, asta? Anna a fost, nu, nu a fost, va fi întotodeauna, soţia mea. A plecat de curând în altă lume. La începutul vieţii noastre împreună mi-am deschis un mic atelier de reparat ceasuri. Şi acum îmi aduc aminte. Parcă a fost ieri. Eram atât de tânăr, iar ea atât de frumoasă!
Îmi aduc aminte când am agăţat tăblia de la intrare. Era nouă, lustruită, strălucitoare. Soţia mea, cocoţată pe vârfuri pe o scară veche de lemn... Se uita la mine cu ochii ei mari şi negri, râzând şi strigând-mi: "nu care cumva să mă laşi să cad"!.
Şi nu am lăsat-o să cadă. E adevărat, ne-am mai împiedicat, ne-am mai împotmolit, dar nu am căzut. Niciodată! "

"- Şi licoarea, întrebă fata? Cu licoarea ce s-a întâmplat?"

"- Cu licoarea? Nimic. Mi-am dat seama că şi dacă ar fi existat licoarea aceea, nu ar fi fost uşor de găsit. Iar căutarea ei m-ar fi costat prea mult timp. Timpul vieţii mele, timpul cu soţia mea, timpul în care să mă bucur, să fac lucruri noi, să cunosc oameni noi. Dacă mi-aş fi dedicat viaţa găsirii licorii şi aş fi găsit-o până la urmă la capătul vieţii, cu preţul a tot ceea ce am avut până acum, la ce mi-ar fi folosit acum să nu mai fiu trist, să sper, să văd viaţa în culori vii?
Am avut o viaţă plină. Am iubit, am făcut o mulţime de lucruri şi asta fără nicio licoare fermecată."

Şi zicând asta bătrânelul închise pumnul, ascuzând în căuşul palmei ceasul mic şi rotund.
Fata îl privea tristă, cu neîncredere. Cu mâna tremurândă adună în grabă de pe măsuţa de lemn macul, fluturele albastru. Se întoarse şi ieşi cu paşi repezi. Tăblia scorojită continua să se bălăngăne în vântul de toamnă.
Poate până la urmă nu exista niciun semn. În orice caz, nu în afara minţii ei.
Se despărţea de Oraşul Albastru fără să fi găsit licoarea magică. Doar gustul amar al înfrângerii.

***

Era o nouă primăvară în Oraşul Morilor de vânt. Peste tot, pâlcuri de flori colorate, zumzet de albine şi tot felul de insecte.
Totul era ca în urmă cu câteva luni. Aproape totul.
Moara de vânt părăginită, pământul ars nu mai erau acolo.
Claude Monet, Lan de lalele în Olanda, 1886
www.claudemonet.gallery.org
Era în schimb o moară de vânt ce părea nouă, strălucitoare sub soarele călduţ de primăvară. Iar în jurul ei, pe pământul altădată sterp, se înălţau lanuri de flori. O fată îşi făcea de lucru în jurul morii de vânt. Ba mai vopsea ceva, ba mai adăuga o jardinieră, ba mai curăţa florile uscate. Când aproape termină, dădu fuga în şopron şi aduse o scară din lemn mai mare ca ea.
Se cocoţă pe ultima treaptă, se înălţă pe vârfuri şi, într-un echilibru mai mult decât fragil, se apucă că bată în cuie o tăblie pe care se putea citi:

La ANNA. 
ESENŢE FERMECATE DIN PETALE COLORATE.



© Copyright Anamaria Cătănuş 2015







duminică, 1 martie 2015

Sursa foto:
http://rockymountainmiamian.blogspot.ro/2014/09/deep-thoughts.html