joi, 26 ianuarie 2017

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 
Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...
Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...
Dar nu. 
Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.
Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău
Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.
Mintea dă din cap că nu încă. 
În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.
Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.
Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.
Sursa foto: http://toft.tk/time/
Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

marți, 10 ianuarie 2017

Noi, cei dinăuntrul nostru...

De multă vreme, mă gândesc să fac o secțiune specială a acestui blog. O secțiune despre viața emoțională, gestionarea sănătoasă emoțiilor. Pe tăcute, am cochetat cu ideea, am și făcut câțiva pași mici, dar ceva m-a oprit întotdeauna să o asum pe deplin. Probabil, am afișat aceeași reținere pe care am resimțit-o în jurul meu. Deși sunt trăiri pe care un procent foarte mare din populație le experimentează, oamenii se feresc să vorbească despre ele, se rușinează, poate simt că acest lucru îi devalorizează, poate se simt stigmatizați la gândul că ceilalți îi consideră (din necunoaștere sau ignoranță), hai să o spunem pe aia dreaptă, nebuni!
Îmi aduc aminte că acum ceva vreme, găsind un material despre anxietate l-am semnalat unei prietene pe internet, folosind facebook. De fapt, am făcut ceea ce se numește (chiar dacă sună ca naiba) "tăguire", identificarea unei persoane cu o anumita postare. Deși evit să fac asta în mod obișnuit, de data aceea am făcut-o pentru că mi s-a părut un material interesant și mi s-a părut important ca prietena mea să nu-l rateze. La puțină vreme, am primit un mesaj de la ea, rugându-mă să nu mai fac acest lucru, pentru că nu ar vrea ca oamenii să o asocieze cu, să spunem, o persoană vulnerabilă. Instantaneu, am simțit un gol în stomac, dându-mi seama că, fără să vreau, o comisesem. Nu reacționez bine la reproșuri, în primă fază. În plus, am o mare problemă cu gestionarea greșelilor personale. Dincolo de gândul acaparator - cum se poate să fi făcut tocmai eu asta!!! -, mi-am dat seama că din grabă, sau comoditate, sau nu mai știu ce, manifestasem o lipsă crasă de delicatețe.
https://www.tumblr.com/search/you're-doing-just-fine
După acest episod, m-am gândit multă vreme la o modalitate de a împărtăși și altora, celor care au nevoie, dar rămân cumva anonimi, experiențele mele, materialele pe care le găsesc pe internet sau cărțile publicate pe ceea ce aș numi sănătate/bunăstare emoțională.
Lumea în care trăim ne aruncă zi de zi într-un vârtej din care cu greu reușim să ne smulgem. Tehnologia modernă, modul în care suntem dependenți de ea, ne ține conectați tot timpul, chiar și atunci când nu o folosim. Iar noi, oamenii, nu suntem proiectați să funcționăm la asemenea viteze și, mai ales, tot timpul.
Avalanșa de informații, multe catastrofale, fuga după mult, și mai mult, și mai mult, în toate domeniile, sentimentul neajunsului oricât am fi de buni, oricât de mult succes am avea, oricât de apreciați am fi, duc la stările anxioase pe care mulți dintre noi le resimțim câteodată. De aici, anxietatea, panica și simptomele fizice asociate lor. Și, mai departe, dacă nu reușim să gestionăm situația, depresia sau mai rău.
Din fericire, spre deosebire de acum 20 de ani, se vorbește/scrie mai mult despre aceste lucruri. Din nefericire, probabil că numărul celor care se confruntă cu aceste lucruri este îngrijorător mai mare decât acum 20 de ani.
De aceea, mi se pare important să împărtășesc aici lucrurile care pot ajuta: o carte, un mesaj, o idee. Nu înlocuiesc sprijinul specializat - psiholog sau psihiatru - și, nu!, cei care merg la psiholog și psihiatru nu sunt nebuni! -, dar pot ajuta să ducem o viață mai echilibrată, mai liniștită, să ne înțelegem mai bine pe noi, cei dinăuntrul nostru
Și să fim mai îngăduitori cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.