miercuri, 15 februarie 2017

A fi sau a nu fi... pe Facebook

S-au împlinit de curând şapte zile de când mi-am dezactivat contul de Facebook. Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o în trecut, supărată punctual pe nişte oameni sau situaţii sau în încercarea de a rupe ceea ce devenea în mod evident o obişnuinţă (dependenţă?) supărătoare.
De fiecare dată, în trecut, am resimţit închiderea contului ca pe ceva neplăcut, care-mi cerea un efort de voinţă considerabil. Rezistam cu greu să nu mă contectez (ce bizar sună! parcă m-aş fi conectat la un dispozitiv de susţinerea a vieţii).
Fireşte, am scotocit în mintea mea, întrebându-mă de unde reacţiile astea.
Cred că mă gândeam că dispariţia de pe FB echivala cu dispariţia din minţile oamenilor. Vorba ceea: ochii (chiar şi virtuali) care nu se văd se uită. Avea a face, de fapt, cu sentimentul apartenenţei, nevoia apartenenţei la un grup. Mai mult, cu sentimentul supraevaluat al unei normalităţi. O normalitate definită/construită prin raportare la normalitatea (chiar aparentă) a altora.
Sursa foto: http://www.techaddiction.ca/is-facebook-an-addiction.html
Eram şi eu acolo. Mai puneam o poză drăguţă, nu una în care mă uitam cruciş sau părea că am cu 10 kg mai mult, un mesaj drăguţ, poze din puţinele călătorii pe care le făceam (dar multe, poate, în comparaţie cu alţii), gratulam sincer sau mai puţin sincer pe unii sau pe alţii. Să nu uităm de like, love, wow şi haha. 
Like, like, like...
Lucruri pe care le facem în viaţa reală, zi de zi, dar la altă scară.
Şi m-am întrebat din nou: de ce sunt acolo?
Ştiam de ce: validare exterioară, uneori prin reacţii aproape instantanee, întreţinerea unor contacte, promovare (uneori personală). 
Socializare? 
Scopul declarat al reţelei. 
Cred că într-o foarte mică măsură.
Ceva rău aici?
Nu! Sau, poate, nu în totalitate.
Uşor, am început să constat că dezvolt anumite reacţii/comportamente. Bombardată de feed-ul în care parte dintre sutele de prieteni îşi prezentau realizările, victoriile din viaţa personală sau profesională, am început să mă simt rău. Presiunea, până atunci latentă, a erupt. Viaţa mea nu mai părea suficient de bună, de competitivă, demnă de luat în seamă. Parcă nu ţineam pasul.
Ştiu! Aici sunt două probleme. Una ţine de mine. Cealaltă, de constatarea obiectivă că rareori oamenii fac publice lucruri negative care li se întâmplă. Altfel spus, dacă am vedea dincolo de fericirea din poze...
Dar asta este ceea ce am simţit.
Am citit undeva că hard diskul uman - creierul- nu poate executa mai mult de şase operaţiuni simultan. Atunci, cum ar putea să reziste eroic creierul şi mai ales partea responsabilă cu crearea şi gestionarea emoţiilor, unui asalt informaţional-vizual asemeni celui de pe FB?
Prin detaşare, ar spune unii. Ei, dar şi detaşarea asta nu-i la îndemâna oricui, ar spune alţii, adică eu :)
Şi cu toate astea, reflexul de a deschide FB de nu ştiu câte ori pe zi devenea mai puternic. 
Chiar dacă ştiam că mă obosea, mă prost-dispunea. 
Găseam pretexte: deschid să văd ce update-uri mai am la nu ştiu ce pagină pe care o urmăresc. 
Deschid pentru 5 minute!
Deschid să mă relaxez un pic!
Şi cele 5 minute deveneau 30.
Iar accesările nu se limitau la pagini. Deveneau incursiuni în vieţilor celorlalţi, în luptele lor mai mari sau mai mici. Şi sfârşeau prin a mă irita, a mă obosi sau a mă încărca negativ.
Ce-am observat la mine în perioadele de accesare constată, regulată a FB:


  • o lipsă acută a timpului;
  • un sentiment acut de frustrare pentru pierderea timpului;
  • o senzaţie de devalorizare, venită dintr-o falsă comparaţie 
  • o scădere a puterii de concentrare
  • o scădere a creativităţii.


Evident, analiza cost-beneficiu indica un cost prea mare. 
Iar săptămâna trecută, într-un context social devenit greu de gestionat pentru mine, am decis să-mi închid contul cu cei 300 de prieteni. 
Simţeam că  nu mai pot să respir, mă simţeam izolată, încolţită, mereu pe punctul de a fi linşată virtual dacă îndrăzneam să pun punct şi virgulă acolo unde majoritatea punea punct.
Soluţia mea a fost să-mi fac un cont, altul. Am doi prieteni şi multe pagini pe care le urmăresc. 
Pot să-mi administrez paginile la care ţin foarte mult şi pe care, altfel, le-aş fi pierdut.
Nu mai am cei 300 de amici, dar pot să comunic foarte bine cu acea parte din cei 300 cu care comunicam şi înainte, folosind alte mijloace.
Cum mă simt acum?
Mai bine. Mai liberă. Respir mai bine.
Nu mai deschid FB de atât de multe ori. Nu mai sunt tentată. Iar atunci când o fac, am senzaţia că e cu folos.
Nu ştiu dacă sau când voi reactiva contul cu cei 300 de prieteni.
Deocamdată îmi e bine aşa.
Resimt, din când în când, o vinovăţie faţă de cei care văzând că am un cont nou, vor să mă adauge în lista lor, iar eu nu accept. Mă gândesc că vor înţelege.
Simt că am găsit o utilizare potrivită pentru FB. Una care să mă ajute să învăţ ceva, să cresc. Una în care eu decid dacă sau cum să interacţionez cu alţii.
Sper să mă ţină mai mult. 
Se ştie că memoria e din nefericire scurtă :).

miercuri, 8 februarie 2017

Feţele tristeţii

Ce de feţe are tristeţea... 
Există tristeţe-durere, venită din suferinţă, din pierdere. Există tristeţe-melancolie, ivită din regret. 
Există tristeţe-iubire, venită din prea multă dragoste, atât de multă că are nevoie de un pic de tristeţe pentru a deveni şi mai adevărata. 
Şi mai există tristeţea-neputinţă
Cam asta simt eu acum, zilele astea. Protestele majore care brăzdează societatea noastră de ceva vreme mi-au hrănit tot felul de stări: mirare, înţelegere-neînţelegere, revoltă, dezamăgire şi, acum, tristeţe. 
De ce?
Protestele au scos la iveală ceva extraordinar: capacitatea, aşa de puţin exersată la noi, de a reacţiona în faţa răului, în faţa deciziilor negândite suficient sau prost intenţionate.
Doar că valul acesta de energie a scos la iveală şi altceva: radicalism, intoleranţă, ură pură, pe alocuri.
Oameni pe care credeam/speram că-i cunosc au intrat în acest iureş, lăsând să iasă la iveală comportamente/atitudini/cuvinte dure. 
Ca într-un război, taberele s-au separat categoric, iremediabil: 
Cei care sunt/gândesc/se exprimă ca noi. 
Şi ceilalţi. 
https://ro.pinterest.com/pin/119486196336108932/
Iar ceilalţi sunt duşmanii noştri, nu trebuie toleraţi. Foştii noştri prieteni, cunoscuţi, au devenit adversarii noştri. Doar pentru că nu  ne împărtăşesc ideile, nu ne susţin vizibil sau, pur şi simplu, văd lucrurile altfel.
Radicalismul, lipsa de atenţie faţă de celălalt, de empatie, lipsa de dorinţă/incapacitatea de a asculta/înţelege nu lasă nicio şansă dialogului. Iar astfel de comportamente afectează iremediabil relaţiile.
Mă gândesc, când toate acestea se vor fi terminat, cum o să-i mai privesc pe cei la a căror revărsare de intoleranţă, agresivitate am fost martoră. Şi care acum nu au decât certitudini. 
Nici măcar o umbră de îndoială.
Nu ştiu.
Deocamdată, nu e loc decât pentru tristeţe-neputinţă.
Şi dezamăgire.

Update
Azi, am coborât să curăţ un pic zăpada din faţa blocului. La un moment dat, am văzut-o apropiindu-se pe vecina mea, doamna Ciobănescu. O ştiu de mică, şi, tot de atunci, de câte ori o văd am o strîngere de inimă. A fost învăţătoare. Nu ştiu dacă rea sau bună. Întotdeauna o ţinută dreaptă, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. Când eram mică, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce. Niciodată nu am schimbat mai mult de două cuvinte. 
Bună ziua!
Bună ziua!
Ştiam de la mama că a fost fiică de chiaburi şi îi ura pe comunişti. Acum e singură. Soţul i-a murit. Sunt câţiva ani de atunci. Băiatul, singurul copil, le-a murit la treizeci şi ceva de ani într-un accident aviatic.
Azi, s-a oprit lângă mine.
"Bună ziua!"
"Bună ziua, zic".
Îmi fac de lucru cu lopata... şi mă gândesc: "Sigur pleacă".
Dar, nu.
Mă întreabă: ce fac părinţii? Sănătoşi?
Nu ştiu unde bate.
Zic: Bine, aşa ca tinerii pensionari. Aşa le zic ei alor mei, deşi nu mai sunt tineri, iar mama, "tânara pensionară", după 30 de ani de muncă, pensionată de la patronul Adamescu, e fericită ca a mai primit la pensie 30 de lei.Acum are 600 lei. Noroc cu tata. Are grupă. De la şantier.
Îmi zice cu amărăciune şi un pic de teamă.
"Ei, pensionarii ăştia..."
Brusc, îmi trece prin cap că pentru că sunt tânără poate îşi imaginează că gândesc asemeni unora (multora?) din zilele noastre...
Îi spun, zâmbind: "Ei, dacă nu erau pensionarii ăştia, acum nu mai stăteam de vorbă".
Se luminează şi-mi zâmbeşte. 
Parcă nu mai sunt duşmanul.
"Ei, aşa e, dar nu vedeţi"?, îmi spune, "toţi au ce au cu pensionarii, să moară odată, să scape de noi"... "Asta e!".
Sănătate la părinţi!
Şi pleacă.
Îmi iau lopata şi curăţ zăpada.
Sunt tristă, dar cumva am au sentiment de bine.